ANUNTURI

O casă de închinare sau o casă de divertisment?

Matei 21:12 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei

Matei 21:13 şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peșteră de tâlhari.”

Nu știu cât de mulți îşi pun întrebarea astăzi chiar dintre evanghelici sau tradiționaliști despre rolul bisericii (clădirea) în viața noastră comunitară. Reflectând în ultimul timp la tendințele tot mai excentrice de divertisment ale unor tineri, vedete, excesul de muzică cât şi de atitudinea celor mai în vârstă, toate acestea m-au determinat să mă întreb cine este responsabil de devalorizarea întâlnirilor comunitare şi care mai este rolul întâlnirilor noastre într-o clădire „consacrată”.

    Clădirea de biserică pe care o cunoaștem astăzi este legată de un lung şir de obiceiuri şi tradiții care s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Cunoscutele temple din antichitate serveau ca locuri de închinare pentru păgâni, iar templul de la Ierusalim a fost până la distrugerea sa un loc unde Dumnezeul cel adevărat îşi descoperea slava şi era locul unde se aduceau jertfe, închinare şi laudă lui Dumnezeu. În perioada exilului, evreii nu au mai avut templu şi au început să se adune în sinagogi, case de întrunire pentru a păstra identitatea mozaică şi culturală a poporului exilat. La venirea Domnului Isus, evreii se închinau în templul de la Ierusalim, dar se adunau şi în sinagogi pentru a asculta şi învăţa Legea. Sinagogile s-au păstrat şi după aparţiţia creştinismului, şi îl vedem pe Pavel vorbind în sinagogi şi având dezbateri cu evreii despre Domnul Isus, îndemnându-i să se pocăiască şi să creadă în Isus. La început creştinii dintre Neamuri s-au adunat în case. Noţiunea de biserică aşa cum o ştim noi îi era atribuită grupului de oameni care se adunau în acea casă şi nu casei în sine. Dar odată cu recunoaşterea creştinismului de către împăraţii romani, creştinii au făcut greşeala fatală de a construi clădiri impozante pe care le-au numit biserici. Nu mai intru în detalii, este mult de vorbit despre aceasta. Nici Luther nu a vrut să renunțe la stilul romano-catolic aşa că şi protestanții au continuat cu clădiri impozante chiar dacă s-a renunțat la icoane, statui şi picturile de pe pereţii clădirilor. Este greşit că ne adunăm în clădiri mari, consacrate şi nu în case aşa cum au făcut apostolii? Dezbaterea este prea lungă, şi cred că sunt avantaje şi dezavantaje privind cele două alternative. De vreme ce nici Domnul Isus şi nici apostolii nu au impus un anume mod de constituire a adunării, problema nu cred că este neapărat în ce fel de clădire ne adunăm ci la modul cum abordăm problema rolului pentru care ne adunăm.
      În modul vetero-testamentar nu ne mai putem întoarce, totuşi unul din rolurile primordiale ale adunărilor noastre ar trebuie să fie părtășia prin rugăciune aşa cum Domnul Isus a spus, o casă de rugăciune. Un alt rol trebuie să fie ascultarea mesajelor de predică, aşa cum Pavel le-a vorbit ucenicilor până la miezul nopții chiar dacă Eutih a adormit,  şi astăzi unii dorm iar alţii sunt interesați de mesaj. În Corint, credincioșii se adunau pentru părtășie, practicarea darurilor duhovnicești şi Cina Domnului, aici putem vedea primul rol sacramental al adunării noastre, adunându-ne pentru Cina Domnului. Şi poate ar trebui amintit că rolul adunării noastre ar trebui să fie şi un loc al dezbaterilor aşa cum s-a întâmplat în Fapte când unii din Ierusalim propovăduiau iudaismul în loc de creștinism. Unde este divertismentul de azi? Oricum biserica apostolică nu a fost prea mult preocupată de muzică.  Nu aş vrea să mă pronunț totalmente împotriva muzicii, dar divertismentul de azi din bisericile evanghelice pare să întreacă cu mult măsura. Grupul x, sora y, iar grupul x, iar fratele x, apoi corul bărbătesc, apoi corul mixt, etc şi la urmă 15 minute de predică. Rugăciunile sunt dezvoltate ad-hoc, ne aprindem repede şi ne stingem la fel de repede. Aproape nu mai rămâne acea tulburare sufletească care să convingă păcătoșii din adunare cât de grav este păcatul. Evanghelismul decizional întărește ideea de ad-hoc,  ne face să credem că putem rezolva problema în cinci minute fără să mai arunce pe cel ce aude predica într-o bătălie care va dura până la sfârşitul vieţii. Pentru noi adunarea ar trebui să fie şi un loc al plânsului, al frământării sufleteşti, un loc al dezvoltării unei resposabilităţi imense pe umerii noştri. Aud mereu că „noi suntem lucrători împreună cu Dumnezeu”, hm, ce lucrăm împreună cu El? Unii suntem simpli spectatori, alții actori. Vedeţi, nimeni nu trăieşte cu adevărat ceea ce declară, actorii doar simulează o viaţă pe care nu o au în realitate şi fiind că sunt în centrul atenţiei şi primesc ofrandele şi invitaţiile toţi şi-ar dori ceea ce au ei, faimă, bani, popularitate, posesiuni. Chiar cu riscul de a mă repeta, chiar cu riscul de aş fi considerat retrard şi depăşit, sunt gata să merg mai departe cu ceea ce spun: noi, evanghelicii suntem prea departe de Evanghelie, iar ortodocşii nici nu au nici o treabă cu ea, ei cinstesc sfinţii, icoanele, preoţii, şi prelaţii, cum Evanghelia nu prea este citită ar fi un non sens să le atribui depărtarea de Evanghelie, întrucât ei nici nu au fost prea apropiaţi  de ea în timp ce noi cunoaştem Evanghelia, am fost aproape de Evanghelie şi acum suntem departe de Evanghelie. Cred că dacă ar fi Domnul Isus azi pe pământ ar pune mâna pe bici şi ar alunga vedetele, actorii şi muzicanții. Mi se pare stupid să fim adunaţi cu sutele să ascultăm muzică când atâţia gem în păcat şi vicii chiar în mijlocul nostru, ce să mai vorbim de lumea pierdută. Muzica săltăreaţă gâdilă firea tinerilor bine săturați şi îmbrăcați care navighează pe telefon, pentru ei nu trebuie să-şi mai pună căştile, iar cântările vechi au ajuns un mod de a adormi pe cei mai în vârstă.
   Rolul sacramental. În bisericile tradiţionale, un mod de a manipula masele credule este atribuirea acelei clădiri pe care o numesc „biserică” un rol pe care clerul ortodox îl folosește cu succes deşi nu au nici un fundament biblic pentru asta. Nu găsești nicăieri în Biblie pupatul icoanelor, sau închinarea la icoane ca un act de închinare ci mai degrabă Biblia arată clar că aceste acte pot fi considerate idolatrie. Botezul copiilor, nunțile în biserică,  morții prin biserică,  prazinicile, colacii şi prapurile, mesele şi pomenirea morţilor, bradul de crăciun, moş crăciun şi multe alte ciudăţenii bizare sunt obiceiuri pe care nu le găseşti că apostolii le-ar fi instituit, urmat şi poruncit să le facem. Acum ştiu că unii vor zice că sunt extremist, dar nici bisericile evanghelice nu au nici un fundament pentru unele obiceiuri care par stric sacramentale pe care le facem astăzi; binecuvântările de copii, nunțile în adunare, înmormântările cu 2 zile de priveghi şi lauda mortului. Nu am nimic cu aceste obiceiuri atâta timp cât avem curajul să spunem că ele nu sunt dogmatice, adică ele nu au un suport teologic în crezul nostru ci mai degrabă o chestiune de îndulcire a crucii noastre în relația cu ortodocșii care mereu ne acuzau că noi nu le urmăm obiceiurile. Dar cred că problema este şi mai gravă atunci când aceste obiceiuri ocupă aproape tot ce oferă biserica omului. Atunci când biserica devine doar o platformă socială fără putere în această lume pierdută, biserica, grupul de oameni care o formează îşi pierde rolurile primordiale şi rămâne doar un schelet cultural-social. Biserica este vie când deranjează lumea pierdută, atunci când are curajul să meargă invers, atunci când nu-i pasă nici de politică, nici de renume, nici de banii statului, nici de protecția cultului şi nici nu mimează bătrâna ortodoxie ruginită de atâtea obiceiuri băbești, bizare şi confuze. Ortodocșii au icoane, catolicii au statui şi evanghelicii au divertisment. Astăzi, noi evanghelicii trebuie să fim gata să denunțăm orice formă de păgânizare, orice stil formalist actoricesc de divertisment şi obiceiurile sincretice, acum în generaţia noastră trebuie să protestăm chiar dacă ni se va da numele neo-neo protestanți sau poate cine ştie ce nume, dar cum creştinismul este o luptă, trebuie să luptăm pentru gloria Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru generaţia noastră. Doamne lasă o nouă reformă peste noi!
Articol scris de Catau Adrian – treziresireforma.blogspot.ro

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: