START mersului la biserică!

Parcă văd deja privirile încruntate ale multora. Aceștia vor sări să-mi explice că este vorba doar despre o clădire, că biserica suntem noi. Evident, așa este! Cei care fac afirmația aceasta se simt adeseori descoperitorii Americii. Ca unul care am crescut într-o familie de evanghelici, am învățat lucrul acesta încă de la grupele de copii. Îmi amintesc că această chestiune se constituia ca o întrebare clasică, pusă de fiecare dată candidaților pentru botez, atunci când erau prezentați în fața bisericii. Da, biserica este formată din mădulare vii, din oameni în carne și oase. Tocmai de aceea, bătrâni noștri spuneau mai degrabă că merg la adunare și aveau dreptate.

În același timp, înțeleg că formularea aceasta implică anumite riscuri. Unul dintre ele este să se acorde o importanță exagerată locului, în detrimentul părtășiei. Un altul este să canalizăm majoritatea eforturilor noastre în întreținerea și îmbunătățirea unei clădiri, în detrimentul slujirii oamenilor. Există permanent riscul de a uita că întreaga clădire, cu toate facilitățile ei are menirea de a sluji participanții la închinare și nu invers. Aș mai aminti și riscul fățărniciei. Ne purtăm exemplar în perimetrul clădirii bisericii, pentru ca mai apoi să plecăm acasă, părăsiți fiind de orice simțământ, trăire sau gest evlavios. Poate că cel mai mare dezavantaj este acela că asociem prezența lui Dumnezeu cu un loc, uitând, așa cum ne învață Sfântul Pavel, că templul Duhului suntem noi, credincioșii. Avem nevoie, precum Agar, să ne spunem din nou și din nou, în fiecare zi: „Tu ești Dumnezeul care mă vede!”

DAR, de prea multe ori, am auzit astfel de argumente din partea unor oameni firești, folosite ca o scuză pentru a lipsi de la părtășia bisericii.  Unii nu vin la biserică, din lene! Pur și simplu e prea greu: să te scoli din pat devreme, să te aranjezi, să ieși din casă, (brrr  se anunță o iarnă atât de grea…). Pe lângă asta, unii frați au chiar îndrăzneala să te mai pună să faci ceva. Alții nu vin din hărnicie. E de lucru mult toată săptămâna, așa că e nevoie de o zi de odihnă: nu e chiar exagerat să aduci la biserică un om care trudește atât de mult, de luni până sâmbătă seara? Prea ești fără inimă. Unii nu vin pentru că niciodată nu au reușit să se înțeleagă cu alte ființe umane. La servici se ceartă, cu nevasta se ceartă, cu vecinii se ceartă. Ar fi ceva să se înțeleagă cu cei din biserică! S-ar putea scrie cărți, dar nu e locul și timpul potrivit aici.

Sintetizând, marea majoritate a celor care vin rar sau deloc la biserică sunt oameni firești, carnali, iar lipsa de la întâlnirile bisericii este o expresie a acestei realități. Cei care sunt înntr-adevăr îngrijorați de o înțelegere greșită a lucrurilor, vor veni și vor căuta să le îndrepte, să găsească soluții. Motivele profunde ale celor ce nu vin izvorăsc din natura păcătoasă. Acestea sunt îmbrăcate însă cu straie teologice. Cu explicații sofisticate. Cu argumente ce par noi, deși sunt știute din vremea apostolilor. Doar nu voi spune: „Eu nu vin că sunt prea ocupat” sau „Eu nu vin că sunt leneș” sau „Eu nu vin că sunt dificil.” Mai bine explic ca un magnetofon stricat ceea ce știu deja toți: că biserica nu e clădirea. În felul acesta, eu teologul sofisticat și rafinat, care stau acasă în pijamale, nespălat și nebărbierit, sunt mult mai spiritual, mult mai profund teologic decât  pâlcurile de oameni primeniți care merg regulat la biserică. Eh, ei sunt robotizați, eu sunt original. Mă mângâi cu faptul că niciun profet nu a fost înțeles în generația lui!

Eu unul voi merge mâine dimineață la biserică. Cuminte, cu hainele de duminică și cu Biblia la mine. Voi fi acolo din timp. Mă duc pentru că în locul respectiv se întâlnește biserica și doresc să mă întâlnesc cu ei. Am nevoie de părtășia de acolo. Am nevoie de încurajările și mustrările lor, iar ei de ale mele. Am nevoie de lumina pe care ei au primit-o din Cuvânt, iar ei de a mea. Mă duc acolo ca să fiu zidit și întărit. Pe Dumnezeu Îl caut în fiecare zi și mă întâlnesc cu El în fiecare zi și în orice loc. Iar El îmi spune, din nou și din nou, că nu m-a mântuit doar pe mine, ci pe mulți alții. Că eu am nevoie de ei, iar ei de mine. Că dacă nu rămân în părtășia bisericii, voi cădea. Cărbunele smuls și pus deoparte se stinge, iar oaia care se îndepărtează e pradă sigură. Bine spunea apostolul: semnul cel mai clar că am trecut din moarte la viață este că îi iubim pe frați.

Am văzut recent o carte Stop mersului la biserică! Într-un fel înțeleg formularea, din motivele enunțate mai sus. Biserica suntem noi. Interesant mi-au părut exemplele din prefață: un pastor e sfătuit să poarte vestă anti-glonț la întâlnirile de comitet sau o femeie care încearcă să o sugrume pe soția pastorului în fața amvonului sau un pastor care dă un pumn diaconului. Nu am cumpărat cartea și nici nu am de gând. Un lucru este cert: prin faptul că aceste exemple de o cruzime neobișnuită sunt puse în prefață, dar și prin asocierea lor cu titlul, se dă de înțeles că acestea au fost generate de o înțelegere greșită a ceea ce înseamnă mersul la biserică. În ce mă privește, sunt sigur de un lucru: că astfel de cazuri se petrec fie din pricina problemelor psihice, fie, mai probabil, din pricina firii pământești nerăstignite. Am ajuns din nou aici. Mersul la biserică, structura clasică a închinării, astea sunt problema noastră, se tot zice. Evident, soluția e să tot tăiem din ele, să le tot scurtăm. O soluție mult mai convenabilă decât  pocăința, crucificarea firii, maturizarea spirituală.

Eu deci, mă duc mâine la biserică. Nu, nu la clădirea bisericii. Mă duc să mă întâlnesc cu frații. Chiar nu cred că ar trebui să avem o problemă cu formularea aceasta. Când spun: mă duc acasă, se înțelege clar că mă duc, înainte de toate, la soție, copii, părinți, rude, la persoanele care locuiesc acolo și care fac casa să fie casă. La fel și cu clădirea bisericii. Nu o să merg mâine să vorbesc cu ușa, voi vorbi cu frații. Nici să îmbrățișez amvonul, ci frații. Deci, Start mersului la biserică! Dacă frații ajung să înțeleagă greșit, voi merge la ei, la biserică, și voi căuta să le explic. Soluția nu e nicidecum să rămân acasă și să filosofez cu emfază.

Sursa: https://valentinfat.wordpress.com/2016/10/08/start-mersului-la-biserica/