Era ultima duminică pe care o petrecea Isus pe pământ. 10 Nisan. 10 aprilie anul 30. Zeci de mii de evrei umpluseră Templul din Ierusalim. Iosefus Flavius zice despre Casa Domnului că niciun pământean nu o putea privi dimineața. Soarele reflectat în plăcile de aur turnate de Irod pur și simplu te orbeau. Ierusalimul era în clocot. Circa două milioane de evreii veniseră-n Cetatea Sfântă pentru Paște. Adică să Îl sărbătorească pe Dumnezeul nevăzut… Iar Dumnezeu venea la ei chiar acum, călare pe un măgăruș. Probabil alb. Simbolul Împăratului care vine cu pace!
Multe predici le ținuse Mesia. Dar acum era ultimul apel. Și ultima predică Isus o ține cu lacrimi! Dragomir Stancu spune că „a plâns pentru cetate” în grecește înseamnă „a plâns în hohot”. Pentru Lazăr plânsese cu „lacrimi multe”.
Ultimul apel e pentru renunțarea la fariseism. Aveau religie, dar nu și Dumnezeu. Aveau Templu dar nu și pe Domnul Templului. Și fariseismul îi făcuse sterpi. Smochini neroditori. Așa ajunge orice ortodox, orice papistaș, orice protestant pentru care tradițiile, dogmele, legile, sunt mai presus de Legiuitor.
Citeste mai mult: https://rodiagnusdei.wordpress.com/
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
