Nu înțeleg iubirea ta de mamă
Și darul tău de-a potoli furtuna.
Cum dintr-un pumn de fier tu faci aramă
Și-n rugăciuni fierbinți mă porți întruna.
Din clipa când viaț-am căpătat,
Mă porți pe brațe plină de iubire.
Când în delirul lumii m-am aflat,
M-a ‘mbărbătat mereu a ta privire.
Te-am confundat mămico cu un înger,
De-atâtea ori când gânduri îmi citeai.
Când mă loveam și începeam să sânger,
Mă sărutai și rănile-mi legai.
De unde-atâta pace-n vocea ta
Și-atâta cumpătare în cuvinte?
De unde mamă darul de-a uita,
Greșeala mea ce nu ți-o aduci aminte.
…
Tot mă întreb, o mamă, ce ești tu?
La nesfârșit cu chipul luminat.
Cum o ființa ca a ta cu drag putu
În fiecare zi să-mi lase-un sărutat.
Christian Dume
--
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
