Planul lui Caiafa era să scoată o hulă de la Hristos împotriva Templului. (Auzise că Isus a spus că-l poate reface în trei zile!) Pentru mozaici o astfel de hulă era condamnată la moarte. Planul sinedriștilor era să vadă o minune. Un spectacol. Ei se asteptau la pledoarie, oratorie, miracole. Planul ucenicilor și-a celor gură cască era ca Hristos să se apere. Dar El, a tăcut!
A tăcut nu că I-ar fi fost frică de sobor. Dar prin tăcerea Sa nu recunoștea demnitatea și legalitatea acestei curți supreme, acestui complex de judecată convocat cu privire la condamnarea Lui.
A tăcut pentru că marele preot Caiafa era lipsit de obiectivitate, de imparțialitate. Orice-ar fi spus era zadarnic. Caiafa doar îi era vrăjmaș…
A tăcut pentru că președintele Caiafa nu avea voie să pună întrebări directe și acuzatoare inculpatului. Evreii aveau o lege: nimeni nu avea voie să fie constrâns! Caiafa a încălcat consemnul, Isus l-a păstrat.
A tăcut ca să împlinească Scriptura: “Când a fost chinuit și asuprit nu a deschis gura deloc…” (Isaia 53:7). Durerea lui Dumnezeu nu are scrâșnete. Când e liniște mare să ști că suferă!
A tăcut pentru că Hristos nu răspunde batjocoritorilor. Oamenii de nimic venise să îl acuze pe nedrept. Nimicul nu trebuie băgat în seamnă. Pentru că nu există…
A tăcut Isus toată noaptea. Dar când s-a ridicat nervos Caiafa și l-a întrebat dacă e “El Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, când tot Cerul înghețase ca în castelele sculpate în zăpadă la Saporo, Nazarineanul a răspuns: “Da, sunt”. “Ani hu”. Aceleași două cuvinte cu care se prezintă Dumnezeu lui Moise (“Eu sunt”). Identitatea Sa era deopotrivă cu Tatăl!
Nicolae.Geantă
Schlatt, Bad Krozingen
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
