DE CRĂCIUN, SĂ-NVINGEŢI FRIGUL! 1

Când e iarnă fetiţa mea cea mică îmbracă un cojocel de blană. Blana (unui miel nevinovat), îi ţine cald în nopţile geroase. Ca să învelească o copilă, mielul a trebuit să renunţe la propia-i „haină”. Domnişorica însă, nu poate (încă) aprecia această jertfă. Asemeni mielului ce azi e un cojoc, Domnul Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de straiele Sale divine şi a îmbracat oamenii zdrenţuiţi. A venit la ai Săi, dar ei nu i-au gasit niciun loc de cazare. Pentru că-n ziua când s-a apropiat de telurici, comercianţii Betleemului moţăiau la focul afacerilor, Irod se-ncinsese de ură iar hangiul sorbea lângă sobă un ceai fierbinte al indiferenţei. Şi s-a născut… afară, în iesle şi-n frig. ”Noi, nu l-am fi tratat aşa!”, zumzăie viesparul contemporan. Serios?

Suntem aproape de sărbătoarea Nativităţii. Afară a nins, e vânt, e gheaţă pe uliţe, în oraşe, sunt ţurţuri la streaşini, e climă laponică în România. Ne-ngheaţă mâinile-n mănuşi şi faţa sub fulare groase, iar chiciura se aşează în straturi sub nas şi pe sprâncene. Dârdâim, tremurăm, clănţănim ori strângem din dinţi. Tragem de noi, de bocancii noştrii grei, înc-un pas, mai departe, încercând să facem pârtii prin omătul pufos. Şi prin iarnă.

De 2000 de ani S-a coborât Hristos Domnul pe pământ, dar omenirea trăieşte tot în iarna rece a vieţii. Avem şi azi propriii noştrii oameni în iarnă. Contemporani care pentru un aspect exterior mai puţin plăcut sau pentru un venit insuficient, rătăcesc încoace şi încolo, ca „porcii spinoşi la un picnic, nedoriţi şi neatinşi”, scria Max Lucado. Vizitaţi liceele ţării şi veţi vedea adolescenţi ce simt în ceafă vântul rece al respingerii. Sunt cei ce stau singuri în week-end acasă pentru că au ochelari cu dioptrii mari, pentru că au coşuri pe faţă, părul uns sau găuri în pantofi. Treceţi printre vilele din periurbanul marilor oraşe şi vedeţi garduri imense în spatele cărora nu e decât pustiul cofrat între betonul îngheţat şi ledurile din copacii fără frunze. Nu zgomote, nu strigăte, nu sănii, nu copii. Şi nicidecum prieteni. Cu toată încălzirea lor centrală, vilele şi locatarii lor ascund lapoviţa relaţiilor. Gândiţi-vă la părinţii ce stau cu nasul lipit de geamul cu flori de gheaţă, lungindu-şi ochii în aşteptarea pruncilor făcuţi mari şi plecaţi de ani buni la facultate, la bolnavii (chiar dintre creştinii evanghelici) ce stau sub păturile subţiri ale unui pat de spital, cu inima-ngheţată, neîmbărbătată. Ori la paraplegici, la bolnavii de SIDA, la chiriaşii gurilor de metrou, la malformaţi, la marginalizaţii societăţii, la cei evitaţi de „lumea normală”. Pentru ei primirea caldă e mai degrabă la cârciumi, la bodegi, căci bisericile nu le mai găseşte loc, chiar dacă Domnul Isus a găsit de mult căldura pentru ei.

URMEAZA MAINE PARTEA A DOUA