Versuri: Simion Felix Martian
Mă iartă, Doamne, că n-am plâns destul
Cu cei ce sfâșiați își plâng necazul,
Dar simt acum în piept, ca un recul,
Cum i se surpă lacrimii zăgazul.
Nu vreau să cred într-un venin norveg,
Căci îmi sunt frați întru umanitate,
Însă sistemul tot nu-l înțeleg,
Când seamănă tragism cu voluptate.
Tu dai din veac părinților copii,
Ca ei să curgă-n timp, prin odrăslire,
Nu piese-n inventar la agenții,
Oricât s-ar denumi de „ocrotire”.
CONTINUARE aici – https://simfelixmarblog.wordpress.com/2016/01/04/rugaciune-pentru-familia-bodnariu-2/
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
