Ochii mi se opresc: „Avem 14 copii.” De când s-au căsătorit, necazurile nu i-au ocolit deloc

Deschid dosarul cu cererile de ajutorare sosite de curând … Fiecare plic îndosariat, fiecare pagină scrisă, îmi descoperă o altă poveste de viață. În aparență citesc simple cuvinte rânduite pe niște foi albe. Abandonul, durerea pierderii cuiva drag, foamea, frigul, boala … Dincolo de ele se ascund realități greu de îndurat … Și totuși sunt oameni care le-au trăit, cunoscând cele mai adânci văi ale disperării.

Răsfoiesc pagini întregi. Ochii mi se opresc la începutul unui rând: „Avem 14 copii.” Continuu să parcurg rândurile care par a nu reuși să-mi descrie toată drama familiei Ioana. De când s-au căsătorit, din anul 1990, necazurile nu i-au ocolit deloc. Și dacă ar fi fost numai lipsurile, sărăcia, poate că ar fi dus cumva povara … Însă cum să nu îți pierzi nădejdea când în urma unui vaccin copilul de doar unsprezece luni îți rămâne cu handicap grav sau când te afli la distanță de doi kilometri de cabinetul medicul și totuși nu reușești să-ți salvezi copilul: „ Soția era însărcinată în opt luni și a început să se simtă rău. Trebuia să ajung cu ea tocmai în centrul comunei, la medic. N-aveam alt mijloc de transport, așa că am pus-o pe bicicletă și eu o împingeam. N-a mai rezistat săraca și ne-am oprit lângă o apă, a născut acolo dar… copilul a murit.”

Mi-e greu să-mi abțin lacrimile, așa că le las să cadă în voie … în timp ce scrisoarea îmi dezvăluie în continuare suferința acestei familii: „ … cel de-al patrulea copil s-a născut viu, dar fiind prematur a trebuit să stea cu el o lună în spital. Nu am mai putut lucra pentru că am fost nevoit să vin acasă să am grijă de copii că nu avea cine … soția era numai prin spitale. ”

Nu a putut sta prea mult pe lângă casă să-și ajute soția că nevoia de bani l-a împins să muncească în alt sat, unde a găsit și el ceva de lucru ca meseriaș la construcția unei biserici. Făcea naveta. În fiecare zi avea de parcurs peste douăzeci de kilometri cu bicicleta. Până să ajungă la șosea însă avea de trecut un deal, așa că o bună porțiune de drum o parcurgea cu bicicleta în spate … și la dus, și la întors.

Cu bune, cu rele, cu zile mai ușoare sau mai grele, timpul a trecut și au reușit să-și cumpere o locuință dărăpănată. Au demolat-o și pe teren au început să zidească una nouă: „Făceam bolțari împreună cu soția și copiii, după două zile îi zideam. Și tot așa … până am pus acoperișul. Nu aveam nimic tencuit în interior. Dormeam cu copiii pe niște banchete de mașini pe care le-am primit de la un om care dezmembra mașini vechi. Treceau șoareci și șoboloni peste noi … dar Domnul nu ne-a lăsat, ne-a purtat de grijă!”

Mi-am șters lacrimile adunate în colțul ochilor, ca și când aș fi vrut să alung dintr-un singur gest toată drama acestor oameni care, în pofida necazurilor, au păstrat convingerea că Dumnezeu a fost acolo cu ei, ajutându-i să mai treacă peste o zi … și apoi peste alta … și tot așa.

De la muncă nu s-au dat înapoi niciodată. Au chiar și o grădină mică pe lângă casă, unde-și mai cultivă câte ceva, însă nu suficient cât le-ar trebui să-și poată întreține familia. Fiind oameni harnici au lucrat trei pogoane de pământ de la un vecin, însă recolta a fost foarte slabă, din cauza solului.

Până de curând au primit ajutor de șomaj, însă de două luni nu mai beneficiază așa că nu se mai descurcă deloc cu banii. Venitul lor lunar este de numai 1580 lei, bani din alocațiile copiilor, pensia de handicap a băiatului de optsprezece ani și alocația complementară. Dintre cei 14 copii, 9 merg la școală. Pentru doi dintre ei cheltuielile cu școala sunt mai mari, fiindcă trebuie să facă naveta în comuna vecină, așa că se adaugă și abonamentul de 120 lei. Alți 500 de lei rămân în fiecare lună la moara din sat pentru făină și tărâțe: „Această moară a fost o mare binecuvântare pentru noi până acum, dar am înțeles că vor să o închidă. Dacă se închide trebuie să mergem după făină la oraș, la Târgu Jiu.”

Mi-au rămas doar câteva rânduri din cele trei pagini … Cuvintele cu care se încheie povestea de viață a acestor oameni mă impresionează încă o dată: „Toate acestea le lăsăm în mâna Domnului, că El se va îngriji de toate. Nu avem cuvinte de mulțumire pentru tot ce ne-a făcut El!”

Nu mă așteptam la această încheiere, la această atitudine, la asemenea cuvinte …

Dacă am fi trecut prin aceleași experiențe de viață, oare am avea puterea de a rămâne mulțumitori, de a continua să zâmbim, să sperăm … ?

Chipurile calde, ochii zâmbitori și plini de speranță ne privesc din fotografie, mulțumindu-ne parcă pentru că am avut timp să le citim povestea de viață.

Împreună e mai simplu să le schimbăm povestea! Alege să joci și tu un rol magic într-o poveste de Crăciun adevărată! Prinde firul poveștii …

… Scrie-ne AICI !

… Alege un CARD CU SUFLET !

… Donează BUCURIE !