Iubirea într-un fel înseamnă suferință. Cea mai mare dovadă de dragoste a fost și este Hristos. A iubit cum nici un om nu va putea și a suferit ca nimeni altul. În comparație cu dragostea Lui, noi suntem restanți.
Emerson spunea odată că un îndrăgostit este iubit de toată omenirea. Nu însă El. El nu e. Uneori nici măcar de ai Lui. La El iubirea și suferința au fost un tot unitar. Bucuria deplină și paharul care l-a băut, toate au fost transformate într-o suferință cruntă.
Dar mai nobil ca El nu e nimeni. Descendența Lui dumnezeiască Îl înnobilează. Dragostea-I care depășește măreția munților, rațiunea oamenilor și logica îngerilor i-a făcut pe oamenii să zică despre creștinism că este religia iubirii.
Sună bine dar nu se potrivește. Când iubirea devine o religie se transformă în fanatism. De-a lungul istoriei oamenii au ucis în numele dragostei. Hristos n-a omorât pe nimeni când a venit, în schimb s-a dat pe Sine ca substitut nouă. Aceasta este dragoste.
În momentul când creștinismul devine religie, atunci se înscrie în rândul celorlalte religii și nu mai e cu nimic deosebit. Dumnezeu este dragoste, iar în momentul când noi suntem transformați de ea, scăpăm de religie, ne eliberăm de obiceiurile ei și facem binele nu doar vorbim despre cum să-l facem.
Citeam undeva că în dragoste este mai bine să iubești decât să fii iubit, este mai sigur. Dar când ești din Hristos, iubești pe ceilalți și stii că neiubirea lor nu te afecteaza prea tare.
Pe tine te iubește Dumnezeu.
Alexandru Fintoiu
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
