După una din lucrările Domnului Isus, ucenicii sunt cuprinși de frământare: Noi de ce nu am putut face asta? Această întrebare le-a măcinat mintea și nu le-a dat pace până nu au aflat un răspuns. Răspunsul primit a fost acel verset cunoscut de toți: „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”
Multă vreme am visat, la o așa credință de mare, vă spun sincer. Și în visarea asta eram măcar puțin ”erou”, măcar din când în când, mai mutam câte un munte pe ici pe colo, ca să îmi vadă oamenii credința și să vadă ”beneficiile credinței în Dumnezeu”, deci, să Îl fac atractiv pe Dumnezeu. În visările mele infantile despre marile credințe, făceam minuni, opream războaie, incendii, inundații, eradicam boli, mutam Pământul ca să fie cald și la ăia de e gheață mai tot timpul, îi pocăiam pe toți cu puterea credinței mele. Hmmmm… hai că pentru astea trebuia credință cât un grăunte de muștar, deci mare, dar măcar să vindec câte un om în stare critică pe zi, poate nu ar trebui atât de multă, măcar să construiesc dintr-o vorbă, casă unui sărac sau să intervin în situații limită mărunte, nu globale. Cam așa gândeam ”când eram un copil”.
Mai fac un exercițiu de imaginație: Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar da ”grăuntele” tuturor celor ce îl cer? Hmm… cred că toată ziua ar zbura munți și ar cădea pietre, ar fi praf și pulbere și cei mai semeți munți, de la cât ar fi plimbați pe rotocolul pământului. Toți ne considerăm destul de deștepți, să știm ce să facem cu o așa credință, dar se pare că nu avem suficientă înțelepciune, să descoperim că munților le stă bine unde sunt acum.
E clar pentru orice cititor de bună credință al Bibliei, că nu pentru asta e nevoie de credință, nu munții fizici trebuiesc mutați ci alții, totuși, pentru a ne demonstra credința probabil am ridica Anzii de câteva ori, doar așa ca să se vadă mușchii credinței adevărate, apoi ne-am apuca să punem credința la treburi adevărate. Chiar dacă vorbim de munți de necazuri, munți de durere, munți de lipsuri, munți de ură, munți de foamete și alte soiuri de munți, tot nu văd chemarea lui Dumnezeu de a îi muta. Noi credem că, având o credință mare am putea face lumea mai bună, am face chiar și ce Dumnezeu nu face, am face ce Domnul Isus nu a făcut. Stau adesea și mă întreb de ce Domnul Isus nu a ”încordat mușchii credinței” la maxim. Avea puterea să vindece toți bolnavii, avea puterea să dea de mâncare nu la zeci – cinsprezece mii de oameni de oameni, ci la toată țara, avea puterea să se coboare de pe cruce să le arate nătărăilor puterea, avea puterea să cheme legiunile de îngeri și totuși nu face lucrurile acestea. Acum eu, un credincios adevărat ce sunt, cred că măcar parţial aș face astfel de lucruri și cel mai probabil 99.9% dintre creștini. Dar oare despre asta e mesajul versetului? Oare avem chemarea sau menirea de a muta munții din loc?
Firea pământească este încă prezentă în mine și îmi dă mari bătăi de cap, mult am de suferit din cauza ei și mi-aș dori, cu toată maturitatea mea, să am o credință mare pentru palmares. Mă prinde flama de a cere, ceea ce nu pot duce, cum mulți alți credincioși, pe care îi chinuie firea, o fac. După omul din interior, îmi dau seama că nu sunt chemat la asta și că munții, fie ei de piatră sau metaforici, stau bine acolo unde sunt și nu am chemarea să îi mut deloc, deși nu ar da rău la imagine.
Transformăm adesea figurile de stil, exemplificările, pildele și alte forme de exprimare, menite să ne facă de înțeles Cuvântul lui Dumnezeu în lucruri reale, palpabile. Așa se întâmplă și aici. În realitate munții au farmecul lor. Deși sunt medii nepotrivite pentru confort, ei au frumusețea lor unică, pe care nu o putem întâlni în vale. Să escaladezi Everestul nu e treabă ușoară, dar frumusețea constă și în unicitatea muntelui și în raritatea oamenilor care ajung acolo. Dacă s-ar ajunge sus cu trenul de 12, nu ar mai fi așa de fascinant și frumos. Cei care se încumetă să facă efortul de a urca pe munte sunt răsplătiți din plin. Potecile de munte pe marginile stâncoase, traversarea râurilor de munte, escaladarea muntelui sunt de o frumusețe extraordinară. Dacă am putea ajunge în vârf prin ”credință” nu am mai avea parte de toată trăirea aceea.
Cu munții din viață tot cam așa este. Am vrea să îi topim cu puterea credinței noastre, dar viața nu ar mai fi frumoasă. Am vrea să îi sărim măcar, să îi vedem dintr-o dată în spatele nostru, am vrea să îi mutăm din calea noastră sau măcar să îi mutăm mai spre sfârșitul vieții. Am vrea ca, prin credință, să mutăm orice munte, dar munții nu trebuiesc mutați ci urcați și coborâți. Întotdeauna urcarea pe munte a fost asociată cu spiritualitatea. Și în scriptură găsim pe Moise întâlnindu-se cu Dumnezeu pe munte, pe Domnul Isus cu ucenicii și întâlnirea cu sfinții, Domnul Isus în altă situație ducându-se să se roage, în timp ce ucenicii au fost trimiși să treacă pe partea cealaltă a lacului cu barca, vedem importanța Muntelui Măslinilor și alte exemple. Mai degrabă vedem minuni cu apele. Despicări ale mării ca să treacă poporul, despicarea râului Iordan, umblarea pe ape a Domnului Isus și a lui Petru.
În condițiile astea mai vrem să mutăm muntele în mare? Mai vrem să îl folosim pe post de haltere? Concluzia mea, care poate e tot infantilă: nu am nevoie de o credință uriașă, de mărimea grăuntelui de muștar. Am nevoie de punerea în aplicare a credinţei actuale atât cât mi s-a dăruit. Am nevoie să cresc credința mea nu să primesc la pachet una nouă, mare, frumoasă. Am darul credinței și am responsabilitatea hrănirii și exersării ei, pentru a o crește mare.
Doamne, oricât ar fi de mari și neplăcuți munții, îți mulțumesc de existența lor și te rog să îmi dai putere să îi urc și să îi cobor pentru a deveni mai sfânt și mai înțelept.
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
