Popas – Dan Petrescu

În febra veştilor pe care le moştenim în fiecare zi şi care ne zugrăvesc, în culori atât de vii şi diverse, cât de puternic dezechilibraţi suntem, stăm crispaţi şi privim în gol. Ne simţim fară voie cuprinşi de un sentiment ciudat. Simţim cum frica şi deznădejdea înlouiesc treptat indolenţa. Ne trezim din îmbrăţişarea rece a frivolităţii la realitate şi suntem copleşiţi de o lume cu totul schimbată. Urmărim ce se întâmplă în jur şi din suflarea zugrumată de spaimă se strecoară un singur cuvânt, “haos”.

Ne dăm silinţa să îmblânzim dezacordul creat în ultimele ceasuri, dar în acelaşi timp ne simţim trădaţi de nepăsarea născută în lâncezeala propriului spirit. Simţim atât de puternic zvâgnirile inimii încât  ne dăm seama că ar putea să fie ultimile ei încercări de supravietuire, ultimele noastre neputinţe. Cu ochii întunecaţi de ură şi frică, încercăm să materializăm puternicile dorinţe de răzbunare, roada discordiei cultivată în inimile noastre muribunde, afecte decăzute ale unui spirit etern.

În mijlocul acestor furtuni, când adevărul este atât de zduncinător, cu corabia ameninţată de valuri şi vânt prea năprasnic ca să prevestească ceva bun, ar trebui să ne amintim de Cel izgonit la pupa corabiei să aştepte singur în tăcere. Ar trebui căutat măcar acum când ne aflăm afundaţi sub val, pentru că în cele din urmă vom sfârşi arătându-l cu degetul, deşi L-am trimis să devină proscris. De ce încercăm să stăpânim haosul lumii când suntem dovediţi încapabili să ne cârmuim propriile vieţi? De ce ignorăm semnalele care prevestesc apogeul degradării morale, privind orice dimensiune socială sau individuală? De ce vrem să luptăm singuri împotriva unor puteri ce ne depăşesc condiţia de fiinţe create? De ce nu vrem să-I cerem ajutorul? Istoric vorbind, când a fost chemat de la pupa corabiei, ca să ia parte la suferinţele întregului grup, El a certat vântul şi a mustrat marea, stabilizând haosul în ordine, moartea în viaţă şi deznădejdea în speranţă. Este Cel ce şi-a îngenunchiat duşmanii în Gheţimani prin simplele cuvinte: “Eu sunt”, dar şi prin faptul că a ales să bea întreg paharul osândei, privind răscumpărarea noastră. Deşi am fost afundaţi datorită nesocotelii cu care ne-am purtat, El nu a aruncat vina asupra noastră, deşi avea tot dreptul, ci împleticindu-se sub cruce, a ales Calvarul salvării întregii lumi, a ales sacrificiul. El este singurul care a afirmat adevărul când a spus în şoapta iubirii: “Eu sunt păstorul cel bun…care-şi dă viaţa pentru oile Lui.” El stă plin de sfială şi aşteaptă. Mâna lui bate şi inima lui aşteaptă să-i deschidem singura uşă care contează. Să-l căutăm indiferent de natura problemei, pentru că în ochii Lui nu există banal, ci orice lucru şi orice moment este încărcat de semnificaţie. Să transcedem mândria care ne-a îngenunchiat inima în faţa propriului eu şi să ne încredem în El şi în atributele Lui de conducător, pentru că Dumnezeu nu crede în noroc. Suntem chemaţi să-l încoronăm pe Regele regilor şi Domnul domnilor  în propriile noastre vieţi.