Când cancerul răpune vieţi..

 Cancer. O boală necruţătoare, care atacă şi răpune trupuri şi suflete. Mulţi au un cancer al sufletului şi ei se cred sănătoşi. Păcat. Nu ştiu că sunt morţi pe dinăuntru. Încă am în minte imaginile ce le-am văzut astăzi cu ochii de carne, încă văd degetele lungi ale soţului mângâind sicriul soţiei lui, răpusă de cancer. Şi aud strigătele celor ce o plâng, văd fiicele ei leşinând şi mă văd pe mine rugându-mă ca să nu plâng. Şi apoi simt cum inima începe să bată mai rapid şi obosesc. Genunchii mi se înmoaie şi simt că îmi vine să leşin. Cancer. Boală necruţătoare. Ştiu, ştiu. Sufletul ei este cu Dumnezeu. Ea este fericită şi nu ar mai dori să se întoarcă înapoi, nu mai ţine minte probabil durerile şi lacrimile din ochi i-au fost şterse de Ieşua. Dar trupul ei este pe fundul unui sicriu din lemn şi urmează a fi coborât în pământ. Nu e uşor. Dar Dumnezeu e bun şi noi suntem iubiţi, indiferent de circumstanţe. Când am auzit că ea a murit, am deschis Biblia la întâmplare şi am ştiut unde mi se va deschide: Psalmul 116.15. „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.”

Inimile noastre tind să jelească moartea celor iubiţi de El, dar Dumnezeu se bucură că i-a putut lua Acasă mai rapid. Înaintea Lui, moartea este scumpă pentru aleşii Săi. Pentru că îi iubeşte. Şi ar da orice să-i vadă mai repede întorcându-se acolo unde este locul. Chiar dacă asta înseamnă să-i aducă Acasă prin cancer, printr-un accident de maşină sau prin alte lucruri pe care noi le gândim cumplite. Dar El le consideră oportunităţi. Dumnezeu este Tatăl nostru, şi un tată şi-ar aduce copilul acasă în orice mod posibil. Tata a considerat că ea ar trebui să meargă Acasă prin cancer. De ce, Doamne? De ce?
Întrebările ni le punem pentru că nu înţelegem. Nici eu nu-mi dau seama de ce. Dar ştiu numai atât: înaintea Lui, moartea celor iubiţi de El este scumpă. Suferinţa este singura care ne apropie de Dumnezeu cu adevărat, singura care ne curăţeşte inimile şi ne îndreaptă paşii spre Casă. Treaba noastră nu este să Îl acuzăm pe Dumnezeu pentru că Îşi aduce copiii acasă chiar şi prin cancer, treaba noastră este să ne apropiem de Casă prin sfinţire şi cu inimile înflăcărate de dorul Său.

Viaţa e scurtă. Pentru ea a fost de patruzeci de ani. Nu ştiu cât va fi pentru mine. Uneori mă imaginez pe patul unui spital la secţia de Oncologie şi fără niciun fir de păr în cap. Şi mă gândesc: oare aş mai fi la fel credincioasă? L-aş mai urma pe Domnul? Cum aş vedea situaţia dacă m-aş îmbolnăvi de cancer? Şi îmi imaginez că acea boală mortală nu ar face decât să mă apropie şi mai mult de Domnul meu, că lecţiile pe care le-aş învăţa trecând prin valea umbrei morţii ar fi de nepreţuit. Şi poate într-un final m-aş reîntoarce Acasă.
Nu ştiu de ce am scris despre cancer. Poate pentru că este foarte răspândit. Şi pentru că tindem să-L facem vinovat pe Dumnezeu. Adevărul este că toate lucrurile lucrează înspre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Şi în lucrurile astea este inclus şi cancerul. Însă mai bine ne-am cerceta fiecare să vedem dacă nu suntem bolnavi de cancerul sufletului, care ne trimite direct în iad. Şi să ne rugăm Domnului pentru pe care-i cunoaştem bolnavi de cancer. Dumnezeu vindecă.

Imagine de pe google