Pribeagul

Din văi adânci şi-ntunecoase, vin,

din mlaştini şi suspine şi dureri,

şi scrâşnete de dinţi şi zornăit de lanţuri

şi căi ce-s largi, dar nu duc nicăieri.

Vin din întuneric blestemat

târându-mă pe coate şi genunchi.

În părul meu, cuib, liliecii-şi fac,

se sparge noaptea-n strigăt de nebuni.

Da, mă târăsc cu scâncet de copil

în noaptea neagră fără de sfârşit

şi caut un cer, o zare de lumină,

să pot să mor ştiind c-am fost iubit…

Dar văd o stea venind din răsărit

şi mă întreb plângând, ce este, oare?

Şi-un glas lăuntric îmi şopteşte blând:

„- Îngenunchează, azi e sărbătoare!”

Îngenunchez, şi deschid ochii-ncet…

Explozii de lumină mă-nfăşoară

şi-n faţa mea-ntr-o iesle-un Copilaş

privindu-mă, zâmbindu-mi, mă-nfioară.

„- E Domnul Iisus, Fiu de Dumnezeu!”

Îmi strigă ceva-n cuget, mi se pare,

mă prostern mai mult la ieslea sfântă,

din staul nu vreau să fiu dat afară.

Am fost prea mult pe margini de prăpăstii

şi hămesite haite mă vânau.

Dar atunci nu aveam pe nimeni, Doamne,

şi-n întuneric singur pribegeam…

Dar Fiul Tău acum e-aici în iesle

şi mi-e lumină peste viaţa toată.

Ajută-mă Părinte, Doamne, Ava,

să nu mai fiu al lumii niciodată!…

Iisuse sfinte, iartă-mă pribegia!

Ştiu pentru mine, Tu ţi-ai lăsat Slava

şi te-ai născut în Betleem în iesle.

o, mulţumescu-ţi ţie, Doamne, Ava!

Iisuse Sfinte, ia-mă-n umbra Ta,

oriunde-i merge, Tu să-mi fii lumină!

Să te urmez chiar pe Golgota, Doamne,

eu ca tâlhar şi Tu fără de vină!…