Handicapul sufletesc

Eu ştiu că noi oamenii privim mult la exterior. Catalogăm persoanele după culoarea părului, greutatea corporală sau felul în care se îmbracă. Şi mai ştiu că noi oamenii suntem tare buni la a da verdictul final, de parcă suntem judecători. Judecăm o persoană după exterior, după ceea ce ea a făcut sau după ceea nouă ni se pare că ea este, şi verdictul nostru final nu-i mai dă oportunitatea să se apere. „Prost om!” zici tu cuiva, şi după acest verdict te vei comporta cu el, fără că măcar să fi ştiut cum este acel om cu adevărat.
Obişnuim să vorbim numai cu cei bine îmbrăcaţi, cu cei bogaţi şi cu oamenii care au cei mai mulţi linguşitori pe lângă ei. Eşti cumva şi tu un linguşitor?
Dar nimeni nu vorbeşte cu cel sărac, cu cel orfan, cu cel care, da, are un handicap fizic. Aici vroiam să ajung.  Şi la ce ne folosesc atunci toate citatele ieftine ce le postăm pe profilele noastre pe internet, dacă noi suntem asemenea oameni? De ce dispreţuim pe cel „inferior” nouă şi ridicăm pe cel „superior” oamenilor? Privim cu scârbă pe cel pe care-l privesc toţi în felul acesta, dar măcar ne-am întrebat vreodată că şi acel om are un suflet? Ne-am imaginat vreodată ce frumuseţi ascunde sufletul său?

„E orb, nu poate să vadă! Nu-i bun de nimic!” spunem cu satisfacţie atunci când un om care nu vede este în preajma noastră, şi îl tratăm ca şi cum n-ar fi om, ci un obiect. Am văzut oameni orbi care cântă la pian. Şi eu nu ştiu să cânt la pian, deşi Dumnezeu m-a binecuvântat cu o vedere sănătoasă. Sunt de asemenea oameni care au picioarele deformate şi nu pot umbla asemenea oamenilor care au picioarele normale. „Şchiopul!” poreclim pe acel om ce face eforturi mari ca să poată ţine pasul cu restul lumii. „Nici ăsta nu-i normal.” iarăşi judecăm cu asprime, fără să ne gândim mai înainte ce mare putere au cuvintele noastre.
„Suntem oameni.” ne scuzăm apoi cu viclenie, pentru a încerca să ne scuzăm impresiile faţă de acei oameni. Sunt aşa de mulţi oameni care au un handicap fizic, dar ştiţi voi care este cel mai mare handicap al unui om? Handicapul sufletesc. Şi mulţi suferă de un asemenea handicap.. şi numai Dumnezeu îi poate ajută să se vindece de acel handicap ce îi ucide, încetul cu încetul. Există un handicap al sufletului care ni-l schilodeşte, ni-l orbeşte şi-l surzeşte la strigătul celor în nevoie. Bineînţeles, nu-i acordăm prea mare importanţă. Suntem prea ocupaţi să ne bârfim unii pe alţii, să arătăm cu degetul, să fim preocupaţi cu ceea ce crede lumea despre noi, şi ne mascăm adevăratele stări.
Încă nu ne-am dat seama de asta? Luptăm o viaţă întreagă pentru noi, avem bani cu sacul, ca apoi dintr-o dată să ne trezim în pragul morţii. La ce folos că am bani când sufletul mi-e handicapat? La ce folos că am agonisit atâtea bogăţii pe pământ, iar acum că sunt pe moarte mă duc în locul veşnic unde voi fi cel mai sărac om, şi handicapat pe deasupra! Pentru că atunci nu-mi va fi rămas decât un suflet handicapat.