Se aud soapte! Viata, moarte, trecut, viitor… toate se napusteau asupra-mi cu rapiditate! Intr-o secunda mi-am amintit inceputul. Iar soaptele iarasi se auzeau… Moarte, viata, timp! Ce este timpul? O secunda, o clipa… ce sunt ele? Am ridicat ochii si-am vazut, mai departe de vechiul orologiu, de clepsidra, de vesnicile ceasuri, timpul din noi!
Pentru cel cu inima franta, cu inima ingreunata de poverile vietii, ziua de maine este un drept. El are dreptul ca azi sa se odihneasca, sa uite… caci si maine este o zi! Insa cateodata i se refuza si acest drept. Cel fericit, care nu duce lipsa de nimic, traieste ca si cum timpul i se cuvine dintotdeauna, dar ziua de maine e un mister! Uita ca totul s-ar putea sfarsi chiar in acea noapte… Si totusi cui ii pasa? Cine s-ar gandi ca ar putea trece dincolo peste o zi, peste o ora, un minut sau o secunda?
Cat suntem la inceput de drum uitam (sau mai bine nu vrem sa credem) ca viata are un sfarsit! Ni se pare ca totul va tine o vesnicie, ca este timp, timp, si iarasi timp! Cei trecuti isi asteapta plecarea… pentru ei calatoria se incheie.
Suntem purtati pe aripile timpului! Ne lasam adormiti de viata, de lume, de tot si asteptam ca aripile lui sa ne mangaie chipurile istovite. Dupa o vreme ne trezim din somn. Privim in jur… totul pare schimbat! Atunci timpul nu mai este al nostru. Strigam in disperare ” Nu mai am timp”, ceasul ticaie si noua ni se pare ca fiecare secunda se aude ca un dangat de clopot asurzitor anuntand sfarsitul calatoriei! Timpul trece… sau noi trecem? Ah, aripile acelea care ne leganau odinioara in zbor, cad frante la pamant. Se destrama si pana cu pana se pierde in urma.
Ne intoarcem si vedem cum in spatele nostru s-a inchis o poarta grea zagazuind drumul intoarcerii . “Tot inainte” ne zicem imbarbatandu-ne… si ajungem osteniti, parca satui de alergat, goniti de viata si de lume. Ne trezim singuri si schimbati , dar cu ultima putere pasim catre capatul drumului. Din departare se zareste! E acolo! Ajungem… inca un pas, zambim catre ea si sfarsim!
Am clipit brusc. Ochii mei inca priveau tinta o piatra alba de marmura pe care statea gravat un nume… un nume sortit uitarii! Priveam mormantul si am realizat ca, odata, aripile ce ma poarta acum se vor prabusi la pamant… iar pamantul ma va chema la sine!
Trimite si altora linkul acestui articol:
Editorial scris de Luta Anca…© www.crestintotal.ro
Citeste mai multe editoriale de Luta Anca, Te astept in fiecare Vineri
--
Crestin Total recomanda :
Kerigma.ro 
www.liferomania.ro 
www.vilaelim.ro www.clcromania.ro 
www.nouasperanta.ro 
www.faclia.ro www.carti-duhovnicesti.ro 
www.sufletsilumina.ro www.hainecrestine.blogspot.com
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
