Îmi amintesc cu adâncă nostalgie, ce frumos ne identificam noi, ăștia mai de demult, când ziceam Biserica lui Dumnezeu Apostolică! Simțeam că aparținem unei etnii Duhovnicesti, casa lui Dumnezeu, descendentă din Biserica primară, sfinții apostoli, aveam istorie, aveam motivație și se completau reciproc Biserica Apostolică cu Penticostal….
”Biserica lui Dumnezeu Apostolică” nu era doar un nume, era o identitate trăită. Îți dădea sentimentul ăla că nu ești doar „dintr-o confesiune, ci dintr-o familie duhovnicească, cu rădăcini clare, cu continuitate. Parcă spuneai dintr-o suflare: avem casă, avem neam, avem istorie. Cand zic etnie duhovnicească, fac referire la ceea ce ne leagă, la o apartenență de duh, de practică spirituală, de moștenire spirituală. Te simțeai legat de Biserica primară, de Faptele Apostolilor, de sfinții care au trăit credința nu ca doctrină, ci ca viață pusă pe altarul dragostei pentru Dumnezeu.
Și da Apostolic + Penticostal se completau frumos: apostolicitatea îți dădea ancora istorică și autoritatea, penticostalul îți dădea focul, dinamica, experiența vie cu Duhul Sfânt. Una fără cealaltă riscă fie să devină muzeu, fie să devină emoție fără memorie. Împreună aveau sens, greutate și direcție. Poate că azi limbajul s-a schimbat, poate s-au pierdut nuanțe, dar nostalgia asta nu e doar romantism, e dor după o credință care știai ce este și de unde vine. Și sincer? Dorul ăsta spune ceva frumos despre generația „de demult”: a trăit credința ca identitate, nu doar ca etichetă.
Autor: Un simplu om!
https://www.facebook.com/share/p/1DvX7gwK89/?mibextid=wwXIfr
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
