TRĂDAREA AMVONULUI : ÎNTRE ECUMENISM, DIVERTISMENT, RELAXARE MORALĂ ȘI ABANDONAREA ÎNCHINĂRII ÎN DUH ȘI ADEVĂR

Acest articol reprezintă un sunet de trâmbiță pe care frații din conducerea Bisericii „Betleem”
Londra îl transmit Bisericii Domnului Isus Hristos de pretutindeni.

Scriem aceste rânduri nu din spirit de dezbinare și nici ca niște judecători aspri, ci din
durerea de a vedea cum zidurile cetății sunt dărâmate chiar de cei chemați să le păzească. Ne aflăm
astăzi în fața răscrucii descrise de profetul Ieremia, unde Domnul ne îndeamnă: „Așa vorbește
Domnul: „Stați în drumuri, uitați-vă, și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea
cea bună: umblați pe ea…” (Ieremia 6:16,17). Însă răspunsul tragic al multor slujitori de frunte
pare să fie același: „Nu vrem să umblăm pe ele” și „…nu vrem să fim cu luare aminte.”

Prin corelarea unor evenimente recente – prezența unei femei episcop la o adunare
ecumenică, care a avut loc într-o biserică penticostală, elogierea unui lider politic într-o biserică
din Oradea și mesajul video al președintelui României la Convenția Bisericilor Penticostale din
Italia – devine evident că neoprotestantismul din România a adâncit apostazia prin repetarea
sacrilegiului făcut de împăratul Ahaz, care a dat la o parte altarul Domnului, pentru a pune în loc
un altar străin al puterii lumești, lăsând calea liberă pentru metastaza care transformă altarul în
scenă și biserica într-o piață a „vițelului de aur.”

Să fim credincioși poporului lui Dumnezeu. „Dacă aș zice: „Vreau să vorbesc ca ei”,
iată că n-aș fi credincios neamului copiilor Tăi” (Psalmul 73:15).

În galeria marilor frământări ale Scripturii, Psalmul 73 ocupă un loc aparte, definind
responsabilitatea slujitorului într-o epocă a compromisului total. Când apostazia devine normă, iar
succesul celor nelegiuiți pare să invalideze sfințenia, dilema lui Asaf atinge cote maxime. Totuși,
punctul de cotitură nu este doar revelația din Casa lui Dumnezeu, ci și unul de fidelitate față de
poporul lui Dumnezeu.

Asaf, un slujitor de frunte al laudelor Domnului trece printr-o criză profundă de percepție.
Dar în mijlocul furtunii sale interioare, el rostește un adevăr care ar trebui să fie pe buzele oricărui
slujitor contemporan: „Dacă aș zice: „Vreau să vorbesc ca ei”, iată că n-aș fi credincios
neamului fiilor Tăi.” Asaf înțelege că un slujitor în slujba poporului lui Dumnezeu nu are
libertatea de a vorbi sau de a acționa „ca ei” (ca cei lumești, ca cei fără Dumnezeu sau cei care
ignoră Cuvântul lui Dumnezeu), deoarece orice abatere a sa de la Calea cea dreaptă este un act de
infidelitate față de generația al cărui reper a fost pus să fie. Pe de altă parte, slujitorul înțelege că
tăcerea în fața apostaziei este o formă de abandon. A tăcea atunci când valorile sfinte sunt luate în
derâdere înseamnă a lăsa răul să devină singura voce auzită. Responsabilitatea lui nu este tăcerea,
ci ridicarea glasului împotriva rătăcirii cu un mesaj primit de la Duhul Sfânt. Fidelitatea sa constă
în curajul de a întrerupe zgomotul apostaziei cu o mărturie care nu vine din „piața publică” a
opiniilor, ci din prezența divină.

Astăzi însă, asistăm la o realitate dureroasă în multe biserici penticostale: păstori care, sub
masca modernismului, aleg să vorbească „ca ei” sau pur și simplu să tacă din frică sau nepăsare.

Acum, când duhul lumii a pătruns în biserici, iar poporul Domnului este în mare pericol, să nu
trădăm neamul fiilor lui Dumnezeu prin tăceri vinovate, ci să ne întrebăm sincer: „oare tăcând
faceți voi dreptate?”(Psalmul 58:1). De asemena, „deschide-ți gura și apără adevărul.”
(Proverbe 31:8), refuzând să cazi sub blestemul celor care, în mândria lor, „numesc răul bine și
binele rău” (Isaia 5:20,21). Într-o vreme de apostazie atitudinea fermă este sigura barieră în fața
întunericului.

1. Ecumenismul și amvonul: o faptă a unei ibovnice dedate la curvie spirituală.
   Când un păstor penticostal organizează adunări ecumenice, cum s-a întâmplat într-o
   adunare penticostală din Oradea, și încredințează amvonul unei persoane de altă confesiune – și în
   mod specific unei femei, contrar rânduielilor stabilite de Sfintele Scripturi și de Statutul Cultului
   Creștin Penticostal – el nu face un gest de „dragoste creștină”, ci unul de abdicare spirituală.

1.1. Modelul Barac sau cedarea gloriei.
Judecători 4:8 ne spune: „Barac a zis Deborei: „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar
dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce”. Ea a răspuns: „Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă
în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei.” Deși Dumnezeu i-a
dat victoria, slava a căzut asupra unei femei pentru că liderul chemat nu și-a asumat autoritatea.
Un păstor care caută validare în alte confesiuni sau în structuri ecumenice își recunoaște de fapt
propria neputință spirituală.

1.2. Sindromul Ahab și Izabela din Tiatira.
Biblia avertizează sever împotriva toleranței față de învățăturile străine credinței dată
sfinților odată pentru totdeauna și a ordinii divine stabilite de El în familie, în Biserică și în
societate. Ahab a cedat autoritatea lăsând împărăția pe mâna Izabelei. Rezultatele acestul lucru au
fost idolatria, crima și distrugerea spiritualității. Ecumenismul modern acționează sub spiritul
parteneriatului dintre Ahab, împăratul lui Israel și Izabela (vezi 1Împărați cap.21). Ahab îl
reprezintă pe liderul religios care deține autoritatea, dar care permite influenței dominatoare a
Izabelei să dicteze viața poporului. Ahab a tăcut în timp ce Izabela lucra, iar tăcerea lui a fost
complicitate la blestemul întregii națiuni.

În Apocalipsa 2:20, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mustră îngerul bisericii:
„Dar iată ce am împotriva ta: tu lași pe femeia aceea, Izabela, care se zice prorociță, să învețe
și să amagească pe robii Mei să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”
Expresia „tu lasi” indică vina directă a păstorului. A permite unei persoane cu o doctrină străină
de adevărul Sfintelor Scripturi să predice în Adunare înseamnă a hrăni turma cu un amestec de
adevăr și eroare, un proces care duce la alterarea identității spirituale a bisericii.

Când bărbații puși să vegheze tac și cedează amvonul, ei invită spiritul izabelic să pustiască
biserica. Mai mult, Scriptura ne avertizează că atunci când Dumnezeu vrea să pedepsească un
popor, El îngăduie această prăbușire a autorității așa cum reiese din Isaia 3:12, „Poporul meu este
asuprit de niște copii, și-l stăpânesc niște femei! Poporul meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire, și pustiesc calea pe care umbli.” Acceptarea autorității străine la altar nu este progres, ci dovada
judecății divine asupra unei biserici rătăcite.

Încercarea de a redefini rolurile de gen în biserică prin ordinarea femeilor în slujbe de
autoritate (păstor/bătrân) este una dintre cele mai vizibile „urâciuni” moderne. Aceasta nu este o
simplă evoluție administrativă, nu este o chestiune de egalitate socială, ci o abandonare a
fundamentului apostolic. Când ignorăm instrucțiunile clare ale Apostolului Pavel din 1Timotei
2:12-14 – „Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe
alții, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost făcut Adam, și
apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea
poruncii”, nu modernizăm Biserica, ci uzurpăm autoritatea Capului ei, Isus Hristos. Este „focul
străin” al zilelor noastre, o jertfă adusă pe altarul corectitudinii politice, nu al adevărului.

Cineva spunea: „Restricția din 1Timotei 2:12-14, nu este un produs al culturii din Efes, ci
este ancorată în Ordinea Creației. Autoritatea masculină în biserică reflectă ordinea stabilită de
Dumnezeu de la Adam, iar ignorarea acesteia compromite întreaga structură a autorității
Scripturii.”

În Deuteronom 22:9-11 stă scris: „Să nu sameni în via ta două feluri de semințe, ca nu
cumva să întinezi rodul seminței pe care ai semănat-o și rodul viei. Să nu ari cu un bou și un
măgar înjugați împreună. Să nu porți o haină țesută din felurite fire, din lână și in unite
împreună.” Aceste legi constituiau un memento (semnal de alarmă) continuu al faptului că un
Dumnezeu Sfânt impune o barieră de netrecut între poporul Său și lume interzicând orice formă
de amestec cu idolatria – fapt confirmat și de interdicția din Iosua 23:7 „Să nu vă amestecați cu
neamurile acestea care au rămas printre voi; să nu rostiți numele dumnezeilor lor…”, și de
metafora lui Efraim care și-a pierdut identitatea prin amestecarea cu neamurile: „Efraim se
amestecă printre popoare, Efraim este o turtă, care n-a fost întoarsă. Niște străini îi mănâncă
puterea, și el nu-și dă seama” (Osea 7:8,9). Acest principiu culminează cu interdicția absolută a
jugului nepotrivit: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legatură este
între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce
înțelegere este între Hristos și Belial? Sau ce legatură are cel credincios cu cel necredincios?”
(2Corinteni 6:14,15) – care exclude orice parteneriat între puritate și păcat, avertizând totodată
asupra consecințelor spirituale grave precum pierderea identității creștine și compromiterea
mărturiei.

1.3. Nocivitatea ecumenismului: Jugul nepotrivit.
Ecumenismul contemporan nu este o căutare a adevărului, ci o negociere a acestuia. Iată
câteva adevăruri despre nocivitatea ecumenismului:

• relativizarea adevărului: Dacă „toți suntem la fel”, atunci jertfa înaintașilor pentru
  doctrina botezului cu (în) Duhul Sfânt sau pentru sfințenie devine inutilă;
• amestecul spiritual: Aducerea unor practici ritualice sau a unor filosofii liberale în
  biserica locală este echivalentă cu „focul străin” adus de fii lui Aaron, care a atras judecata
  divină;
• relativismul moral: În cadrul dialogurilor ecumenice, pentru a păstra unitatea, sunt evitate
  adesea subiecte pe care ei le consideră „controversate” (cum ar fi păcatul, iadul sau sfințirea
  vieții). Aceasta duce la o evanghelie diluată unde accentul cade pe umanism și asistență
  socială în loc de transformarea spirituală;
• centralizarea puterii (guvernul mondial): Există temerea că ecumenismul este brațul
  religios al unei viitoare ordini mondiale unitare. Practic adevărații copii ai lui Dumnezeu
  se tem că ecumenismul va deveni o singură autoritate religioasă globală care va dicta ce
  este „corect” să crezi, eliminând autoritatea bisericii locale, ceea ce, în ultima vreme, se
  resimte și în Cultul Penticostal;
• politizarea Bisericii: Ecumenismul implică adesea lobby politic la nivel înalt (UE, ONU).
  Noi considerăm că biserica trebuie să rămână separată de interesele politice ale statului,
  concentrându-se pe Împărația lui Dumnezeu, nu pe influența pământească. Din perspectiva
  biblică, acest lucru amintește de „femeia sezând pe o fiara de culoare stacojie” din
  Apocalipsa 17, unde sistemul religios apostat (femeia) colaborează strâns cu puterea
  politică globală (fiara), pentru a exercita controlul.
  Ecumenismul înseamnă să schimbi Adevărul biblic pe aplauze politice, transformând
  amvonul dintr-un loc al lui Dumnezeu, într-o platformă de protocol – exact cum s-a întâmplat prin
  onorarea pemierului României într-o biserică baptistă din Oradea. Și nu este un caz unic! La
  Convenția Bisericilor Penticostale din Italia i s-a dat un timp președintelui României să rostească
  un discurs.

Din perspectivă biblică, ecumenismul acționează ca un catalizator al instabilității spirituale,
unde relativizarea adevărului doctrinar și a moralității slăbesc identitatea creștinilor, în timp ce
politizarea și centralizarea puterii subminează autonomia bisericii locale și ordinea divină,
culminând cu anomalii (precum ordinarea femeilor) care compromit fundamentul biblic al
autorității. Acesta generează, pe termen lung, un risc major de dezorientare spirituală pentru
generațiile tinere, care riscă să moștenească un creștinism golit de rigoarea și puterea Sfintelor
Scripturi.

Considerăm această direcție o abatere de la principiile credinței mântuitoare, care pune
accent pe autoritatea divină, pe sfințenia vieții și pe o structură bisericească strict bazată pe
Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

Ecumenismul contemporan propune, și în curând va impune, o unitate bazată pe cel mai
mic numitor comun și pe compromis doctrinar, însă închinarea în duh și adevăr reclamă o unitate
zidită exclusiv pe Persoana Domnului Isus și pe nealterarea Scripturii, acolo unde dragostea nu
există în detrimentul dogmei, ci ca împlinire a ei.

2. Divertismentul: de la altar la scenă

O a doua metastază a modernismului în Biserică este transformarea închinării în
divertisment. Vedetismul religios a creat o clasă de „artiști” care nu mai slujesc, ci prestează.

Acceptarea unei „mici doze” de spectacol sub pretextul relevanței reprezintă acel „putin
aluat” care, odată tolerat, dospește întreaga plămădeala a adunării, transformând altatul închinării
într-o scenă a mândriei umane. „…Nu stiți că puțin aluat dospește toată plămădeala?”
(1Corinteni 5:6).

Atunci când slujitorii prin cântare pun preț pe darul primit de sus, ei calcă porunca „fără
plată să dați”, transformând harul într-o sursă de câștig și chemarea sfântă într-o simplă prestare
de servicii. Biblia spune: „…fără plată ați primit, fără plată să dați” (Matei 10:8). Orice preț pus
pe serviciul de laudă transformă altarul în tejghea și jertfa în marfă.

„A doua zi, s-au sculat dis de dimineață, și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace” (Exod 32:6).
Aici trebuie să înțelegem gravitatea divertismentului: divertismentul este fărădelege pentru
că îl distrage pe om de la realitatea judecății lui Dumnezeu și de la nevoia mântuirii prin sângele
Domnului Isus Hristos. Este basmul modern care adoarme conștiința exact când ea ar trebui să fie
trează pentru veșnicie. „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura
sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele
lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei
4:3,4). Putem compara divertismentul cu închinarea senzuală la „vițelul de aur” care a exclus
sfințenia și prezența reală a lui Dumnezeu în favoarea emoției momentului.

O biserică care are nevoie de spectacol pentru a-L simți pe Dumnezeu, este o biserică care
L-a pierdut deja pe Dumnezeu și este în mare derivă, fără nici o direcție. Această derivă este
alimentată de metastaza vedetismului și a divertismentului, care au transformat altarul în scenă și
închinarea într-un produs de consum, repetând astfel păcatul vițelului de aur. Acest păcat
înlocuiește prezența lui Dumnezeu cu o sărbătoare a firii pământești, golind biserica de puterea
sfințitoare a Duhului Sfânt, pentru a o umple cu o formă de evlavie comercială, adaptată gusturilor
lumii.

Amvonul a fost transformat adesea într-o scenă de divertisment menită să gâdile urechile
auditoriului prin spectacol și emoție facială, în opoziție cu închinarea autentică, ce presupune o
întâlnire sobră și cutremurătoare între sfințenia lui Dumnezeu și pocăința omului, unde bucuria
Duhului nu este un produs al regiei, ci al prezenței divine.

Să ne întoarcem la simplitatea Evangheliei și la temerea de Domnul!
Fraților, în fața acestor adevăruri, întrebarea care rămâne nu este dacă ne place muzica, ci: Mai căutăm noi astăzi slava lui Dumnezeu? Sau am ajuns să căutăm doar propria desfătare sub masca evlaviei?

3. Relaxarea morală

Relaxarea morală este procesul prin care un credincios sau o biserică începe „să lase garda
jos”, transformând sfințenia lui Dumnezeu într-o formă de îngăduință față de păcat. Este momentul
în care „nu se poate” devine „merge și așa”, iar limitele clare ale Bibliei sunt înlocuite cu scuze
precum „Dumnezeu este bun și ne înțelege neputința”.

Una din expresiile folosite pentru păcat este: „eroarea de parcurs”, și înseamnă o privire
indulgentă asupra eșecului moral, considerându-l un simplu accident trecător, fapt care intră în
conflict cu adevărul biblic ce definește păcatul nu ca pe o simplă greșeală tehnică, ci ca pe o
manifestare a naturii umane radical alterate și a unei răzvrătiri spirituale care necesită pocăință, nu
doar o corecție de traseu.

Divertismentul este calul troian al relaxării morale. El intră în biserică sub pretextul că „atrage tinerii” sau că „face închinarea mai vie”, dar odată instalat, el dictează conținutul mesajului. Un amvon care se teme să nu plictisească va înceta în curând să mai mustre. Când biserica devine o sală de spectacol, sfințenia devine opțională. Nu poți cere unui popor hrănit cu glume și ritmuri lumești să trăiască o viață de jertfă și curăție morală; un om distrat este un om ușor de dus în rătăcire. Astfel divertismentul nu este doar un stil de muzică sau de lumini de scena; el este un anestezic spiritual.

Câteva alte cuvinte folosite de relaxarea morală pentru păcat:

• De la „Răzvrătire” la „Greșeală”. Efect: O „greșeală” sugerează un accident sau lipsa de
  atenție, nu o alegere conștientă a voinței. Această exprimare elimină ideea de vinovăție și
  responsabilitate totală înaintea lui Dumnezeu.
• De la „Imoralitate” la „Probleme de stil de viață”. Efect: Transformă o încălcare a legii
  divine într-o simplă preferință sau dificultate psihologică, făcând păcatul să pară o
  chestiune privată, care nu necesită corecție eclezială.
• Alte cuvinte înlocuite sunt : de la „păcat” la „slăbiciune”; de la „apostazie” la „deconstrucție”; de la „judecata lui Dumnezeu” la „consecințe naturale” etc.
  Acest vocabular „cosmetizat” creează o evanghelie fără cruce, unde oamenii sunt asigurați că sunt „bine” așa cum sunt, oferindu-le o fericire temporară pe pământ, dar lăsându-i nepregătiți pentru vesnicie.

Relaxarea morală oferă o „mântuire fără suferință”, însă trăirea în duh și adevăr impune o transformare radicală a caracterului. „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12 :2).

Frați și surori în Domnul Isus, nu vă lăsați amăgiți de zâmbete calde și de un limbaj „modern” care maschează răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Mai bine să fim deranjați de un adevăr care ne mântuiește, decât să fim mângâiați de o minciună care ne condamnă. Este ceasul al doisprezecelea. Cine are urechi de auzit, să audă: Nu vă lăsați amăgiți de păstori care produc oameni „fericiți” pentru iad, ci căutați calea care produce sfinți pentru Cer!

În concluzie, trădarea amvonului nu este doar o eroare de parcurs, ci o capitulare în fața
asediului lumesc; de aceea, singura barieră împotriva ecumenismului sterp, a divertismentului gol
și a relaxării morale rămâne ancora neclintită a închinării în duh și adevăr. Să nu uităm că amvonul
nu aparține predicatorului sau păstorului, ci lui Dumnezeu, iar orice abatere de la sfințenia Lui nu
este doar o relaxare a standardelor, ci o trădare a însăși chemării noastre veșnice. Fiți treji și
vegheați, căci adevărata închinare nu caută aprobarea lumii, ci recunoașterea Dumnezeului nostru
și Tată!

4. Datoria străjerilor și trădarea prin tăcere

Există o categorie de străjeri numiți oficial să păzească turma, dar care au devenit „câini muți, care nu pot să latre”, cum sunt descriși în Isaia 56:10,11 – „Toți păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toți sunt niște câini muți, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniți, și le place să doarmă. Totuși sunt niște câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt niște păstori care nu pot pricepe nimic; toți își văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere. ”Ei văd lupul ecumenismului intrând pe poartă, la lumina zilei (fărădelegea nu mai este o taină, ea a fost o taină, dar acum lucrează la lumina zilei), dar aleg tăcerea. Această tăcere este o trădare cu consecințe veșnice, căci Scriptura avertizează clar: „Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, și
nu va suna din trâmbiță, și dacă poporul nu va fi înștiințat, și va veni sabia și va răpi viața vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului” (Ezechiel 33:6).

În fața unei ierarhii (hai s-o numim așa) care tace, identitatea acestui semnal de alarmă nu
stă într-o funcție de demnitate ecleziastică, ci în suveranitatea chemării divine. Asemenea lui Amos

în fața preotului oficial Amația, acest glas mărturisește: „…Eu nu sunt nici proroc, nici fiu de proroc; ci sunt păstor, și strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, și Domnul mi-a zis: „Du-te și prorocește poporului Meu Israel!” (Amos 7:14,14). Când „cei mari” aleg să trădeze prin tăcere sau s-au lăsat amăgiți de strălucirea amvoanelor transformate în scene politice, Dumnezeu ridică oameni simpli din mijlocul turmei pentru a da semnalul de alarmă.

Acest articol este, așadar, un act de supunere față de „povara” pusă de Duhul Sfânt, nu o încercare de a uzurpa vreo autoritate. Când cei ce ocupă scaunele oficiale amuțesc sub greutatea protocolului ecumenic, Domnul Își ridică „păstorii de oi” pentru a păstra vie mărturia „cărărilor vechi” și pentru a trezi conștiințele adormite înainte de judecată.

Am vrea în continuare să adresăm câteva rânduri turmei lui Hristos. Vrem să vă îndemnăm la vigilență și să vă cunoașteți responsabilitatea pe care o aveți în aceste vremuri de apostazie, căci mântuirea voastră nu este o chestiune de pasivitate, ci de discernământ activ. Așa cum „urechea deosebește cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncările” (Iov 12:11), tot astfel cel ce a dat curs îndemnului „Gustați și vedeți ce bun este Domnul” (Psalmul 34:8) dobândește un discernământ activ și o vigoare cerească.

Oaia biblică nu este un subiect pasiv sau neajutorat; ea poartă responsabilitatea de a nu se lăsa târâtă în apostazie atunci când păstorii pământești lasă armele jos. Având promisiunea că „oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine” (Ioan 10:27), creștinul vigilent se sprijină pe „ungerea din partea Celui Sfânt” (1Ioan 2:20), care îl învață toate lucrurile și este adevarată.

Chiar dacă este trimisă „ca o oaie în mijlocul lupilor” (Matei 10:16), ea nu este orfană, ci este „păzită de puterea lui Dumnezeu, prin credință” (1 Petru 1:5). Această îmbinare între gustul spiritual fin și tăria dată de Duhul Sfânt îi permite oii să identifice imediat amăreala ecumenismului, divertismentului sau relaxarea morală, alegând să rămână fidelă Marelui Păstor, care a promis: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).

Un îndemn la cercetare și veghere.

Vă îndemnăm să priviți cu onestitate spre amvonul comunității din care faceți parte și să vă întrebați:

Evaluarea mesajului: Hristos este prezentat ca singura Cale, conform cu Ioan 14:6 – „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, sau adevărul este diluat
pentru a nu ofensa diversele curente ecumenice?

Evaluarea „atmosferei”: Timpul de închinare te conduce spre o întâlnire sfântă cu Dumnezeu sau este doar un exercițiu de divertisment menit să producă o stare de bine emoțională?

Evaluarea vieții: Predicarea te îndeamnă la o sfințire radicală sau oferă scuze pentru o relaxare morală sub masca unei false „libertăți”?

Nu rămâne un simplu spectator. Alege astăzi să fii vocea care cheamă la redeșteptare, susținând acele amvoane care nu s-au lăsat cumparate de duhul veacului, ci au rămas ancorate în Duh și Adevăr.

Sub masca unei iubiri și a unui creștinism modern, Frați și surori în Domnul Isus Hristos, trăim vremea în care „taina fărădelegii” nu mai lucrează pe ascuns, ci s-a instalat la amvoane.

Se pregătește lepădarea de credință (apostazia) pe care Scriptura a prezis-o. Este timpul să deschidem ochii și să luăm atitudine. Dacă biserica ta a înlocuit învățătura sănătoasă cu ecumenismul, pocăința cu distracția și sfințenia cu relaxarea morală, ești în fața „lucrării de rătăcire.” Nu vă uițati la fața omului chiar dacă mulți ocupă poziții decidente în biserici. Scriptura ne avertizează că vor exista „lucrători ai fărădelegii” pe care Domnul nu i-a cunoscut niciodată.
„Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:22,23).
Aceștia se deghizează în slujitori ai neprihănirii, dar scopul lor este profanarea altarelor prin introducerea lumii în Biserică. Ieșiți din mijlocul lor și nu vă atingeți de ce este necurat! Pregătiți-vă, căci venirea Domnului este aproape, dar înainte de ea, amăgirea va fi totală.

Chiar dacă altarele sunt profanate și străjerii dorm, Domnul are întotdeauna o rămășiță care nu și-a plecat genunchiul înaintea sistemelor acestei lumi. Soluția nu este reformarea unui sistem religios deja compromis, ci întoarcerea personală la sfințenie, la studiul profund al Scripturii și la o închinare care nu caută aplauzele oamenilor, ci aprobarea Cerului. Până la marea întâlnire, să urmărim neprihănirea, credința, dragostea și pacea, „chemând Numele Domnului împreună cu cei care Îl cheamă dintr-o inimă curată” (2Timotei 2:22), căci dincolo de întunericul acestei apostazii, privirea noastră este ațintită spre clipa glorioasă în care vom putea spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui; acesta este Domnul, în care ne-am pus nădejdea; acum să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25:9).

Comitetul Bisericii „Betleem”, Londra

Cu dragoste în Domnul Isus,

Către toți cei ce cheamă Numele Domnului dintr-o inimă curată,

Fiți sănătoși!