Am plâns eu însumi în mai multe rânduri când am văzut drama poporului ucrainean din ultimele zile. Și asta pentru că suntem oameni, și oamenii plâng. Nu-ți poate fi totuna când îi vezi pe semenii tăi obligați să se despartă de cei dragi, să vezi părinți care se despart de copii, soți care se despart de soții. De piatră să fii, și când vezi mame cu copii în brațe și cu câteva lucruri adunate într-un geamantan căutând cu disperare siguranța copiilor lor, nu poți să nu verși lacrimi. Când vezi credincioșii ucraineni îngenunchiați pe zăpadă, ca să ceară îndurarea lui Dumnezeu sau când îi vezi îngesuiți în stațiile de metrou, în care se adăpostesc de bombe, cum cântă Domnului în care își caută scăparea, nu poți să nu plângi.
Am plâns și de bucurie, când am văzut cum o lume întreagă se solidarizează cu cei ce suferă în Ucraina. Am plâns de bucurie când am văzut românii mobilizându-se ca să vină în ajutorul fraților lor ucraineni, când am văzut cu câtă dragoste îi așteaptă pe refugiați la punctele de trecere a frontierei, ca să le poată veni în ajutor. Nu pot să-mi stăpânesc lacrimile când văd românii – de care sunt atât de mândru – cum știu să vină în ajutorul celor apăsați. Sunt copleșit de oferte ale celor ce vor să li se dea posibilitatea să ajute, să vină și ei în ajutorul refugiaților din Ucraina și toate acetea mă fac să vărs lacrimi, ba de durere, ba de bucurie.
Din păcate, Moscova nu crede în lacrimi.
https://www.facebook.com/nelu.filip.5
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
