În 1967, doctorul Christiaan Barnard a efectuat primul transplant de inimă. Până la acea vreme, dacă cineva avea inima scoasă din piept, murea. Oamenii au fost uimiți să afle că nu numai inima unui om a fost îndepărtată, dar și că o inimă care nu bătea a fost pusă în locul ei și pornită, și că pacientul a trăit după toate acestea. Ani de efort de proiectare și testare au rezultat într-o invenție sofisticată, o mașinărie care circula sângele și funcționa și ca plămân pentru a aduce oxigen pacienților – o mașinărie plămân-inimă.
Însă, fără îndoială că în același spital, în 1967, a fost o și nouă mamă. Bebelușul ei tocmai făcuse și el această tranziție similară de supraviețuire, folosind o mașină cu mult mai sofisticată de plămân-inimă. Dar niciun reporter nu a relatat povestea lui. Deși primul eveniment, al transplantului reușit, a fost o mare realizare a ingineriei umane, al doilea, cel al nașterii, nu a fost niciodată explicat de către un proces natural.
Nașterea e atât de comună, încât este ușor să treci cu vederea faptul că un bebeluș se dezvoltă într-un mediu complet acvatic pentru 9 luni, o lume în care este imposibil ca cineva să poată trăi imediat după prima lor respirație. Această realizare este împlinită prin faptul că bebelușul posedă, doar în pântecele mamei sale, vase de sânge cu altfel de aranjament și structură față de un adult.
Structura sistemului circulator adult
Într-o inimă de adult, cele două camere inferioare ale inimii, ventriculele, fac majoritatea pompării de înaltă presiune, împingând sângele prin valve unidirecționale de la inimă spre corp, prin artere. Camerele superioare, atriile, primesc sângele la joasă presiune de la vene și rapid le transferă spre ventricule, împingând sânge în ele de asemenea, prin valve unidirecționale.
Inima este împărțită în jumătăți, cea stângă și cea dreaptă, separate de un perete de țesut numit sept. Există două circuite de sânge de la inimă: una înspre plămâni și înapoi, iar cealaltă prin tot corpul și înapoi. Jumătatea dreaptă pornește sângele pe circuitul său spre plămâni, unde sângele sărac în oxigen primește o nouă încărcare de oxigen. Jumătatea stângă pompează sângele proaspăt oxigenat la presiuni „normale” ale sângelui (mai înalte decât pe partea dreaptă) înspre restul corpului.
La adulți, sângele bogat in oxigen călătorește dinspre inimă prin artere, la mare presiune, iar sângele sărac în oxigen în spre inimă prin vene, la joasă presiune. În mod clar, inima și plămânii sunt complet codependente în a asigura oxigen în toate locațiile din corp.
Sistemul circulator al fetusului
Pentru un bebeluș în pântec, aproape toate din aceste funcții vitale funcționează exact pe dos, dintr-un motiv esențial: bebelușul dezvoltă plămâni complet funcționali, dar care sunt însă inactivi pentru schimbul de oxigen. În consecință, pentru ca un bebeluș să supraviețuiască, trei diferențe structurale majore trebuie să existe pentru a-i permite să trăiască în această casă temporară – pântecul.
În primul rând, bebelușul trebuie să aibă un plămân-substitut, o cerință foarte complexă chiar și pentru cei mai sclipitori ingineri și medici. Placenta, un organ remarcabil, are o existență foate scurtă, dar împlinește o mulțime de funcții vitale, în special cea de plămân și rinichi pentru fetus. În al doilea rând, circuitul spre plămâni trebuie să fie deturnat, astfel că vasele de sânge trebuie să se reașeze pentru ca această deviere să aibă loc. O nouă rută care deturnează un circuit se numește un șunt. În al treilea rând, vasele de sînge trebuie nu doar să conecteze placenta la bebeluș, ci și înăuntru să se conecteze la vasele normale ce duc la și dinspre inima bebelușului. Cordonul ombilical îndeplinește nevoia unei conexiuni între placentă și fetus, având o venă de diametru mare și două artere mai mici. Înăuntrul bebelușului, acestea se continuă ca și vena ombilicală și arterele ombilicale.
Vena ombilicală duce sângele bogat în oxigen spre inima bebelușului. La un anumit loc, chiar lângă ficat, se conectează la o venă mare ce duce sângele puțin oxigenat înapoi înspre inimă. Interesant, cele două fluxuri combinate de sânge nu se amestecă. Atunci când ele ajung la atriul drept, fluxul de sânge mai bogat în oxigen ajunge la o deschidere temporară în sept, prin care trece înspre atriul stâng, din cauză că presiunea sângelui pe partea dreaptă a inimii bebelușului este mai mare decât pe stânga, exact opusul situației de după naștere.
Partea dreaptă a inimii pompează sânge spre plămâni, dar din cauză că plămânii încă nu s-au extins pentru respirație, rezistența la curgerea sângelui e foarte mare și presiunea e mare. Aproximativ 10% din sânge ajunge la ventriculul drept și curge prin plămâni, acest procent fiind exact cantitatea necesară pentru a îndeplini nevoile metabolice, dar nu pentru purtarea oxigenului, proces ce încă nu există.
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
