Ca roua

Imi amintesc cu groaza trecutul zbuciumat cand zaceam in aceel bulhac,cu apa statuta si morciloasa, fara speranta si fara Dumnezeu. Dar intr-o zi insorita de vara, cu mine s-a produs o minune …. Am inceput sa plutesc. Razele soarelui m-au incalzit atat de tare ca am simtit ca ma deprind din mazga cleioasa si imi iau zborul. Nu stiam ce se intampla. Toate impuritatile care imi coplesise-ra pana atunci viata, au ramas in balta, eliberandu-ma am inceput sa plutesc usurata prin vazduh, pe inaltimea muntilor, strabatand vai si dealuri, fermecata de frumusetea naturii dumnezeiasca. Nu banuisem niciodata ca ar putea exista si o alta lume mai buna decat cea din bulhacul in care zaceam.
Am hoinarit asa toata ziua uimindu-ma si bucurandu-ma de splendoarea dumnezeiescului frumos tablou. Insa intr-o noapte senina cu cerul instelat s-a intamplat sa ma transform din nou in satrea mea de apa. Dar ce miracol, nu mai semanam catusi de putin cu aceea apa murdara din baltoaca. Florile la venirea mea isi deschideau petalele frumos colorate, gazele isi astamparau setea cu mine si impreuna toate picaturile de roua invioram intreaga natura.
Privesc spre balta din care-am fost salvata si ma rog ca toate picaturile de apa sa se transfome in picaturi de roua curata, sa sece balta si sa se umple vazduhul….