Era o liniste profunda, cand vazduhul strabatut de nori plumburii prevestea venirea furtunii. Insa ea pasea agale si murmura in nestire… Atatea ganduri, ganduri ce clocoteau in mintea ei ravasita, atatea regrete care n-o lasau sa-si traga sufletul chinuit nici pentru o clipa, toate se napusteau asupra ei, iar cerul intunecat, parca tot mai intunecat acum, se apleca sa-i asculte suspinul… insa ea nu vedea, doar pasea si murumura in nestire… Pornise in cautarea fericirii, dar nu gasise decat durere. Cate sperante frante, cate dezamagiri… Fugise in lume cu bratele deschise, crezand ca ea ii va aduce implinirea, dar fusese inselata… Ah, cat de amar era acum gustul dezamagirii! Si regret dupa regret, strop dupa strop ii lovea chipul crispat… Cand cerul isi deschise zagazurile ea alerga acum, alerga nebuneste in ploaia ce se dezlantuise. Simtea cum picaturile ii strapungeau sufletul si i se parea ca o mai mare jale gasea in ele decat in fiinta ei zdrobita. Si cu fiecare clipa ce trecea, cu fiecare strop de ploaie, ea vedea mai clar, incet, incet ceata din mintea ei se risipea, iar intr-un final se prabusi la pamant si planse… Scarbita de tot ceea ce-i oferise lumea, deznadajduita isi aminti, da, isi aminti ca avea un Dumnezeu! Plecase de langa fericire cautand-o zadarnic, se departase de Insasi Iubirea datorita razvratirii ei. Dar acum stia de ce ploua… intelese ca Cerul plangea pentru ea, pentru o pacatoasa ca ea. Si acolo, prabusita in lacrimi de cainta isi ridica privirea si realiza ca El inca o chema acasa… da, fericirea inca o astepta! Si intreg Universul fu martor, cand ploaia se opri, la o fiinta care statea acum in picioare, purtand o noua speranta in inima, speranta care avea sa o poarte dincolo de culmile unei lumi pierdute in negura pacatului…
