Vă salut, înainte de toate, scumpi și iubiți cititori, și îmi doresc din tot sufletul ca cele lecturate aici să vă fie de un real folos! Numele meu e Andrei Pătrîncă, am 28 de ani, sunt creștin evanghelic, medic rezident psihiatru, consilier în formare pe analiză existențială și logoterapie. Sunt născut în Prahova, locuiesc acum în Sibiu, oraș de care mă leagă multe amintiri și multe așteptări, totodată.
– Ai o profesie rar intalnita in randul crestinilor evanghelici … ce te-a determinat sa imbratisezi aceasta profesie?
Încă de pe vremea copilăriei mele, am remarcat la mine o anumită abilitate de a-i asculta, de a-i înțelege și de a-i sfătui pe oamenii care treceau prin diverse abisuri ființiale. Aș putea spune că am știut dintotdeauna că e potrivit să lucrez în domeniul psihoterapiei. Convertirea mea și apoi aderarea la o biserică evanghelică s-au produs în vremea în care eram student al facultății de medicină. Da, un creștinism greșit înțeles, care nu propune altceva pentru sfințire decât o serie de legități lipsite de viață, gen ”nu lua, nu atinge, nu cerceta, nu studia”, ar fi total împotriva psihiatriei. Pe de cealaltă parte, o psihiatrie lipsită de latura spirituală, de inspirație freudiană ortodoxă, de pildă, ridicată la rang de religie de cel ce o practică, ar fi ea însăși ideologică și diabolică. Am însă șansa extraordinară de a face parte dintr-o Biserică născută în chinurile iluminării Reformei, pe aceea de a ”crește” în ale psihiatriei sub aripa protectoare a profesorului Ghiorghe Talău, un om iubitor al moralei creștine, al bisericilor creștine și al învățăturii Domnului Isus, iar orientarea mea psihoterapică îl are ca părinte pe doctorul Viktor Frankl, un om profund credincios și unul dintre puținii care au reușit să redea psihiatriei dimensiunea ce se credea etern pierdută: cea spirituală. Nici un psihiatru de calitate nu-și poate permite astăzi mediocritatea de a fi împotriva credinței creștine. Este o nouă revoluție această compatibilitate credință-psihoterapie pe care Frankl a adus-o și de la Frankl încoace, chiar de se mai ceartă câteodată, creștinismul și psihoterapia merg împreună.
– Ce categorii de oameni, ma refer la cei care provin din bisericile evanghelice, te viziteaza mai frecvent la cabinet pentru a solicita ajutor psihiatric (sau psihologic)?
Durerea mea e că nu mă vizitează foarte des cei care au cu adevărat nevoie de ajutor, decât în fazele avansate ale bolilor lor psihice. Din sfera confesiunilor evanghelice, patologia cea mai ”colorată” provine din rândul celor care vor să urce Cărarea Cincizecimii fără să țină seama de indicatoarele anterioare: cruce, înviere, sfințire. Pentru detalii, vă invit pe blog: http://www.andrews-inspirations.blogspot.com.
– Sunt credinciosii la fel de predispusi imbolnavirilor de ordin psihic ca si ceilalti?
Da, creștinii sunt la fel de predispuși îmbolnăvirilor ca oricare alții. Dar au deasemenea și mijloace suplimentare de vindecare și de purtare cu demnitate și spre binecuvântarea celorlalți a propriilor cruci.
– Care sunt cele mai frecvente boli psihice intalnite la crestini? Crezi ca au implicatii spirituale?
Depresia este, cred eu, cea mai frecventă boală atât în rândul creștinilor, cât și în cel al necredincioșilor. Pe alocuri, dar destul de rar, am întâlnit, mai cu seamă la reprezentanții curentelor evanghelice înclinate spre misticism, tulburări psihotice. Să nu uităm că membrii bisericilor evanghelice protestante revizioniste (în țara noastră, baptiștii, metodiștii, menoniții, creștinii după Evanghelie, evanghelicii liberi, penticostalii, carismaticii, etc.) aderă la Biserică printr-un act conștient, voit și liber consimțit, botezul copiilor și, implicit, încorporarea în Biserică la vârstă fragedă fiind, precum la începuturile creștinismului, considerate forme ce atentează la liberul arbitru al individului, fiind sancționabile din multiple rațiuni divino-umane. O persoană conștientă de faptul că e vulnerabilă emoțional resimte mai stringent nevoia de a adera la o Biserică plină de viață decât o persoană ceva mai echilibrată afectiv. Asta nu înseamnă nicidecum că Biserica e formată din oameni cu predispoziție spre tulburări psihice, ci, din contră, e alcătuită din persoane care au un atuu în plus celorlalte: nu își maschează slăbiciunile firii prin pseudocăi de împlinire, își conștientizează nevoia de Medic și vin acolo unde Îl găsesc. Implicații spirituale au toate bolile, inclusiv bolile trupului.
– Care ar fi cele mai des intalnite cauze ale depresiei la credinciosi?
Cauzalitatea e polimorfă: încărcătura genetică, modele parentale depresive, educația autoritară, așteptări nerealiste de la sine, de la lume, de la viață, mecanisme maladaptative la stres, pe palierul sociologic anosmia socială, pe cel etologic și cultural o anumită disponibilitate spre tristețe a nației noastre, etc. Trăirea unei relații corecte cu Domnul Isus e o cale excelentă – și nu de puține ori singura cale – de depășire a depresiei. Altcumva, înțelegerea reducționistă a lui Dumnezeu: ”Dumnezeul justițiar”, ”Dumnezeul contabil” (care-mi numără neîncetat păcatele), ”Dumnezeul morții” (care vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr, să mă omoare), ”Dumnezeul performanței” (care mă vrea neîncetat în vârful podiumului, prin forțele mele), sunt înțelegeri incomplete și păguboase ale Sfintei Treimi, cu consecințe atât pe plan spiritual, cât și pe plan psihic, devenind uneori chiar ele factori ce aprind focul multor tulburări psihice în rândul creștinilor. Pentru toate aceste instanțe, analistul existențial aduce ceea ce lipsește reprezentării divine în înțelegerea pacientului, arătând că Dumnezeu este Păstorul cel Bun, Dumnezeul vieții, al rodniciei și al atotsuficienței în Isus.
– Care sunt metodele de terapie ale depresiei; au crestinii un atu in plus in prevenirea si tratamentul lor?
Nu tratăm depresia, ci omul suferind de depresie. Fiecare ființă este unică, cu o dinamică proprie pe toate cele trei axe existențiale: trupească, sufletească, duhovnicească. ”Metodele” sunt adaptate fiecărei individualități. Dintr-o perspectivă strict orizontală, umană, creștinii au numai atuuri, în măsura în care, repet, Îl înțeleg pe Domnul Cristos așa cum e El și viețuiesc cu El. Dintr-o perspectivă verticală, Isus însuși e direct interesat de biruința în lupta cu boala, sau, cel puțin, în funcționalitatea noastră umană dincolo de boală. Să fim serioși, niciodată nu vom fi pe pământ integral sănătoși nici la corp, nici la minte! Dar bolile pe care le avem ne pot parazita viața sau pot fi tocmai ele căi de binecuvântare a noastră și a celorlalți. 
– Unde e linia care desparte bolile mintii de cele ale spiritului?
Aș putea să dau un răspuns savant aici din care nimeni să nu înțeleagă nimic. Răspunsul e simplu: nu știu. Omul care vine la mine e un întreg, îl tratez ca pe un întreg, nu pe bucăți, și las Cuvântul să despartă sufletul de duh (Evrei 4:12).
– Boala psihica a unui crestin (sau un episod de afectiune psihica) poate fi semnul ca acea persoana nu este nascuta din nou?
Am fost abordat cândva, chiar pe blog, de o doamnă care spunea că a intrat în depresie după ce a început să meargă la Biserica Ortodoxă. Probabil că a intrat în contact cu rânduiala, cu legea, și mai puțin cu puterea îmbucurătoare și sfințitoare a harului. Dacă nu trecem de la religie la relație, întotdeauna Îl vom înțelege periculos de greșit pe Dumnezeu, și hăul acesta ne paște pe toți, fie ortodocși, fie baptiști. Nu neg că doamna era născută din nou, probabil că își trăia primii pași pe Cale. Și când ești mic, ești mai sensibil la orice fel de boli.
Răspunsul meu, așadar, e nu. Uneori doar apropierea de Cristos naște conflicte în dimensiunea spirituală, care se repercută în interioritate. Faptul că ”simți” în interior lupta e câteodată semn bun, iubite prieten, mai rău e cu ăia care nu simt! Sfinții canonizați de bisericile tradiționale aveau perioade lungi de suferință lăuntrică.
Problema nu e că ești tulburat, problema constă în neglijarea, tratarea defectuoasă, ascunderea realității și chiar îmbrăcarea bolii în învelișuri spirituale. Mă uimește cât de tare sunt fermecați tinerii de predicatori histrionici, cât de mare priză au scrierile paranoice sau ritmurile ”creștine” agitate! Nu suntem chemați să negăm viața din Cristos a semenilor noștri, e doar între ei și Dumnezeu, ci să cercetăm toate lucrurile și să alegem ce este bun.
– Ce parere ai de posedare demonica in contextul unei boli psihice? Poate aceasta afecta pana si crestinii?
Eu cred în infailibilitatea lui Cristos, nu cred în infailibilitatea creștinilor. Unii creștini sunt mai atacați demonic decât alții. E o realitate vizibilă în toată istoria Bisericii. Important e ca toți cei care trec prin astfel de stări să nu dispere! Dumnezeu e în control! Chiar și atunci!
– Consiliere spirituala sau psihoterapie? Care e diferenta intre ele, care e importanta fiecareia, cu ce se incepe, in cazul unui dezechilibru psihic?
Consilierea, spune școala analitic-existențială, se adresează oamenilor aflați în criză, în situații conflictuale, suferă de tulburări de intensitate ușoară până la medie, și celorlalte afecțiuni, cu scopul funcționării oamenilor ca indivizi sociali, în ciuda bolii. Consilierea are rol suportiv, psihoterapia are și rol curativ. În cazul bolilor psihice, vorbim mai cu seamă de psihoterapie. Dar și consilierea, în sensul suportului unui bolnav cronic, cum este un suferind de schizofrenie, de exemplu, poate fi aur curat. Știu de pildă un caz al unei paciente cu tulburare bipolară căreia consilierea îi face foarte bine.
– Cine este competent sa asigure consilierea spirituala in biserici? Este nevoie de o calificare laica pt acest lucru?
Multe din programele bisericilor protestante sunt foarte apropiate consilierii ”laice”. Mai mult, abilitățile multor evanghelici în ale medicinii și ale psihoterapiei sunt surprinzătoare. Premizele există pentru o consiliere de calitate. Cred însă că cel îndreptățit în a face consilierea în Biserică are nevoie de câteva elemente ce vizează structura interioară: să aibă darul consilierii (ascultare, empatizare, deosebirea duhurilor), să aibă o viziune despre lume și viață profund ancorată în Scriptură și să beneficieze de informațiile necesare (având o formare într-o orientare psihoterapică).
– Se intampla sa fii afectat, sa participi emotional la problemele pacientilor tai (care sunt si fratii tai)?
Sigur. În orientarea mea psihoterapică, participarea emoțională este esențială. Eu simt împreună cu pacientul meu, mă las mișcat de problemele lui, îl însoțesc în drumul pe care el are responsabilitatea să îl parcurgă. Nu sunt un ecran, nici o oglindă, sunt un suflet aproape de un alt suflet. În fiecare pacient, găsesc elemente care mă fac să-l iubesc, să-l simt aproape, să mă bucur cu el și să plâng (în felul meu) alături de el. El –pacientul- și cu mine –psihiatrul, consilierul- suntem într-o relație. Desigur, într-o relație castă, care constituie cadrul potrivit pentru fiecare dintre noi. Într-o relație care are rânduielile și opreliștile ei, dar care ne îmbogățește mereu, mereu, la fiecare ședință, și pe el, și pe mine. Sunt nopți în care nu dorm, sunt apăsări pe care le preiau și eu, dar sunt la tot pasul și stări divine bucuroase care cu greu pot fi descrise în cuvinte. Da, sunt afectat, dar nu sunt dărâmat de problemele pacienților mei scumpi. Și e o mare, mare diferență. J
– Iti place ceea ce faci? Consideri ca profesia ta este legata de chemarea ta?
Când faci ceea ce ți se potrivește, nu-ți pui nici o clipă întrebarea dacă e sau nu chemarea ta. Răspunsul e evident. Mă număr printre puținii privilegiați din România care știu sigur care le e chemarea și care le sunt darurile. Și nu am nici un merit că zi de zi trăiesc împlinit bucuria de a practica ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru mine ca profesie. Trăiesc într-o viață viața mea și viețile pacienților mei. Mă simt plin și bogat prin ei și dacă le pot transmite și lor bucuria de a ne intersecta cărările existenței, pentru diverse popasuri din viață, ce mare și nemeritat câștig e acesta!
Interviu luat de Chris pentru CrestinTotal.ro
®www.CrestinTotal.ro … pentru toate interviurile click aici
