Dacă ar fi să-mi aleg un verset care să mă descrie în unele săptămâni, n-aș alege unul despre credință sau despre răbdare. Aș alege unul despre Marta: „Marta era împărțită cu multă slujire.”
Îmi place cuvântul acela, împărțită. Nu spune că Marta era rea, leneșă sau necredincioasă, spune că era împărțită. Avea musafiri importanți în casă, pe Domnul Isus și pe ucenicii Lui, adică vreo treisprezece bărbați flămânzi, cine a pregătit vreodată masă pentru atâția oameni știe ce înseamnă. Marta nu stătea degeaba, slujea, și slujea pe Cine trebuia.
Numai că, la un moment dat, a obosit și a venit la Isus cu o întrebare care ascundea un reproș: „Doamne, nu-Ți pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute.”
Răspunsul Domnului e blând și tăios în același timp: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuie, Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”
Am auzit multe predici în care Marta iese prost și Maria iese bine. Nu cred că asta e ideea, Isus nu i-a spus Martei să nu mai gătească, i-a spus că a pierdut din vedere singurul lucru care trebuie. Problema ei nu era slujirea, problema era că slujirea o împiedica să stea la picioarele Celui pe care Îl slujea.
Aceasta e graba, așa cum o înțeleg eu, nu e doar un ritm alert, uneori trebuie să alergi, și nu e nimic rău în asta. Graba e o stare a inimii în care faci atât de multe lucruri, atât de repede, încât nu mai ajungi la niciunul până la capăt, totul se face „cât să meargă”. Predica e gata, dar n-a trecut prin tinem, ședința s-a ținut, dar nimeni n-a spus nimic adevărat, ai citit capitolul, dar nu ți-a rămas nimic din el.
