În timpul lecției l-am întrebat, așa cum întrebăm deseori copiii:
„Pe cine iubești mai mult? Pe mama sau pe tata?”
N-a răspuns. A început să plângă.
Un coleg mi-a șoptit: „Cred că pe bunica…”
N-am înțeles.
Mai târziu am aflat: Marius e unul din cei patru copii abandonați.
Nu știe exact câți ani are. Nici cum îl cheamă complet.
L-am auzit spunând doar „da” și „nu”.
Uită-te în ochii lui. E privirea unui copil care ar vrea să mai spună „mamă” sau „tată”…
dar nu mai are cui.
Spune-le că îi iubești.
Pentru că vine o zi când vei vrea să faci asta… și nu vei mai putea.
Marius nu mai are mamă, nici tată. Dar Dumnezeu i-a lăsat o promisiune:
„Eu sunt tatăl orfanului…” (Psalmul 68:5)
Atunci florile nu mai au miros. Iar cuvintele, oricât de sincere, nu mai ajung. Oferă-le respectul cuvenit, ei te-au format. Cu tot ce-au știut. Cu tot ce-au avut.
Nu amâna dragostea pe mâine — poate mâine nu va mai avea cui să-i fie rostită.”
