Domnul, Neprihănirea noastră

Prin căderea în păcat, omul s-a ales cu o pierdere infinită în ce privește neprihănirea. El a suferit pierderea unei naturi neprihănite, și astfel o pierdere de două ori a neprihănirii legale înaintea lui Dumnezeu. Omul a păcătuit, motiv pentru care nu a mai fost nevinovat din acea clipă. Omul nu a păzit porunca; de aceea, el s-a făcut vinovat de păcatul omisiunii. Prin ceea ce a făcut și ceea ce a omis să facă, caracterul său inițial neprihănit a fost complet ruinat. Isus Hristos a venit în lume pentru a repara răul făcut prin cădere, pentru cei care sunt poporul Lui. În ceea ce privește încălcarea poruncii prin păcatul lor, Hristos a îndepărtat-o prin sângele Lui prețios. Agonia și sângerarea Lui au eliminat pentru totdeauna consecințele păcatului în ce privește pe credincioși, iar prin ceea ce Hristos a făcut, prin singura Lui jertfă, purtând pedeapsa acelui păcat în trupul Lui, El, în propria Persoană, a purtat păcatele noastre în trupul Lui pe lemn.

Dar nu este suficient ca omul să fie iertat. Desigur, el este acum fără păcat înaintea lui Dumnezeu. Dar omului i-a fost cerut ca, în realitate, să păzească porunca. Nu ar fi fost de ajuns ca el să nu o fi încălcat, sau că el este privit, prin sângele lui Hristos, ca și cum n-ar fi încălcat-o. El trebuia să o păzească, trebuia să continue în ascultarea de toate lucrurile care sunt scrise în cartea Legii, și să le împlinească pe toate și continuu. Cum este această obligativitate rezolvată? Omul trebuie să aibă o neprihănire, altfel Dumnezeu nu îl poate accepta. Omul trebuie să aibă o ascultare perfectă, altfel Dumnezeu nu îl poate răsplăti. Ar putea Dumnezeu să ofere Raiul unui suflet care nu a păzit într-un mod perfect Legea? Să dea răsplata acolo unde slujirea nu este făcută? Înaintea lui Dumnezeu, acesta ar fi un act prin care dreptatea Lui ar fi discreditată. Unde se află, atunci, neprihănirea cu care omul iertat să fie complet acoperit, astfel încât Dumnezeu să îl considere ca și cum ar fi păzit Legea, și să îl răsplătească în consecință? În mod sigur, fraților, nici unul dintre voi nu este atât de nebun încât să creadă că această neprihănire ar putea fi produsă de el însuși.

În viața Lui, Hristos a fost atât de neprihănit, încât putem spune despre viața Lui, ca întreg, că reprezintă neprihănirea întruchipată. Hristos este Legea întrupată. Înțelegeți-mă bine. El a trăit Legea lui Dumnezeu în întregimea ei și, în timp ce tu vezi poruncile lui Dumnezeu scrise cu foc de la poalele Muntelui Sinai, le poți vedea scrise în carne, în Persoana lui Hristos. El nu a încălcat niciodată vreuna din poruncile Celui Preaînalt. Din ochiul Lui nu a ieșit niciodată focul mâniei nejustificate, necurate. De pe buzele Lui nu s-a făcut auzit niciodată vreun cuvânt urât sau nedrept. Inima Lui nu a fost niciodată stârnită de vreo tânjire după păcat sau de vreo pată, cât de mică, de răutate. În profunzimea simțămintelor Sale tainice, nu a stat ascunsă nici o greșeală. În înțelepciunea Lui nu a existat vreun defect; nici în judecata Lui vreo eroare. În minunile pe care le-a făcut nu a fost nici o intenție de a brava înaintea altora. În El nu a existat cu adevărat nimic de reproșat. Puterile Lui, fiind conduse de înțelepciunea Sa, au acționat cu toate și au co-acţionat, cu toate, în acord cu perfecțiunea ființei Sale, astfel că niciodată nu a existat în El nici măcar cea mai mică greșeală prin omisiune ori pată, pentru că nu a încălcat nimic.

Dar Legea constă în primul rând în aceasta: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta” (Deut. 6:5; Matei 22:37; Marcu 12:30; Luca 10:27). Și El a împlinit această poruncă. A fost hrana și băutura Lui să facă voia Aceluia care L-a trimis. Niciodată nu a existat un om care să se cheltuie pe sine așa cum a făcut El. Foamea, setea și goliciunea au fost nimic pentru El, nici chiar moartea însăși, dacă astfel El trebuia să fie botezat cu botezul care Îi era rezervat și să bea paharul pe care Tatăl I la pus înainte (Matei 20:22-23; 26:42; Ioan 18:11).

Dar Legea mai spune și aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev.19:18; Matei 22:39; Marcu 12:31). În tot ceea ce El a făcut și a suferit, El a împlinit mult mai mult decât această poruncă, căci „pe alții i-a mântuit iar pe Sine nu S-a putut mântui” (Matei 27:42). El a folosit cele mai mari resurse de dragoste în devoțiune profundă și în iubire jertfitoare de sine. El a iubit pe om mai mult decât Și-a iubit propria viață. Mai degrabă s-a lăsat scuipat, decât să lase ca omul să fie aruncat în flăcările iadului; mai curând a purtat în trupul Lui agoniile durerii care nu poate fi descrisă, decât să lase ca sufletele pe care Tatăl I le-a încredințat să fie lepădate. El a împlinit Legea, aș spune, până la cea mai măruntă literă a ei. El i-a trăit fiecare silabă tainică, și cu adevărat a înălțat-o și a făcut-o onorabilă. El L-a iubit pe Domnul, Dumnezeul Lui cu toată inima Lui, cu tot sufletul și cugetul, și i-a iubit ca pe Sine pe cei ce au fost semenii Lui.

Citeste mai mult: https://illbehonest.com/romana/domnul-neprihanirea-noastra