~Şi moartea nu va mai fi~~(Apocalipsa 21.4)

„Află că floarea cea mai frumoasă este totdeauna cea dintâi veştejită”(Andre Gide în Noile fructe ale pământului)
Acum că am ajuns la încă un final de an sufetul mi-e cuprins de-un ciudat sentiment de sfârșire.

Tratarea subiectului numit moarte într-un articol (ca acesta) sau o predică (discurs) primeşte în mod obişnuit conotaţii de patetism ieftin (lacrimogen) cu o nuanţă de disperare imuabilă. Nu mă consider a fi un personaj cu înclinaţii macabre înspre dimensiunea funebră a existenţei (o dimensiune dealtfel cu puternice veleităţi estetice exploatată ca atare într-un mod fertil de mulţi scriitori remarcabili).
Cu toate acestea câteodată, mai ales toamna, îmi permit să privesc moartea într-un mod cât se poate de simplu şi de neacademic mai exact să simt moartea, pentru că realitatea morţii poate fi mai degrabă simţită decât gândită.

Moartea mi se pare a fi, în aceste momente, o plutire, un zbor deasupra norilor într-o seară întunecoasă de toamnă târzie, când vântul îmi bate în faţă dinspre apus aducând cu el o ploaie măruntă şi rece. În aer plutesc mirosuri de flori precoce, ce s-au născut şi au murit prea repede, şi mai ales un miros pătrunzător de liliac.

De jur împrejur o liniştită aşteptare. Un moment de încremenire, când timpul se opreşte în loc şi aştept. Aştept ? Ciudat lucru că aici în lumea de dincolo mai există încă aşteptări! De curând coborât de pe scena vieţii aştept aplauzele sau huiduielile finale. Şi aceasta este ultima aşteptare.

Prima imagine legată de problema morţii de care-mi aduc aminte este paradoxal una luminoasă. Îmi vin în minte zilele însorite de primăvară, când copil fiind, în neliniştitele-mi peregrinări escaladam cireşii sau prunii de prin cimitirul satului natal. Cu siguranţă, nu cugetam atunci la „adânci” probleme legate de sensul şi finalitatea vieţii. Treceam prin acel loc cu acea nonşalantă insolenţă specifică copilăriei.

Max Frish susţine inutilitatea investigaţiilor ce analizează dimensiunea funebră a existenţei, pentru că, spunea el, nimeni nu şi-a simţit vreodată moartea. Cu alte cuvinte moartea este o problemă despre care nimeni nu poate vorbi din experienţă. Este absolut logică afirmaţia acestui scriitor
elveţian. Cu toate acestea nu pot să-mi limitez imaginaţia şi ori de câte ori mă gândesc la moarte îmi vin în minte în mod inexplicabil aproximativ aceleaşi lucruri.

Încă o dată plutirea, aceeaşi seară de toamnă târzie, aceleaşi mirosuri de flori veştejite prea devreme, aceeaşi aşteptare încremenită undeva dincolo de bariera timpului. Da şi încă ceva, de undeva din îndepărtările unui nou răsărit se aud acordurile unor instrumente muzicale. Plutirea, mirosul florilor, muzica, toate acestea îmi confirmă ceea ce ştiam deja anume că pentru mine, ca şi
creştin, din spaimele morţii nu au mai rămas decât simple iluzii….şi moartea nu va mai fi.

Editorial scris de Adi Mocan