Nevoia de schimbare a Bisericii din România

Când ne gândim la nevoia de schimbare a Bisericii, în felul în care se raportează la societate și echipează oamenii în a trăi în fiecare zi în societate, e nevoie să gândim nu în termeni de sertare, ci holistic.

Biserica nu înseamnă doar duminică, marți și joi. Biserica înseamnă oamenii, de luni până duminică, în familie, în societate, între vecini, la muncă, întreprizând afaceri, lucrând pentru administrație sau guvern. Biserica suntem noi, oriunde am merge.

Și eu am o responsabilitate în Biserică, și cred că rostul nostru nu este doar să învățăm oamenii să se raporteze la Dumnezeu în cele câteva ore când ne întâlnim la biserică, sau în momentele pe care ei le au în liniște cu Dumnezeu, citind Biblia și rugându-se. Ci trebuie să-i învățăm pe oameni că urmarea lui Dumnezeu, ucenicia, este o chestiune de 24 de ore, 7 zile din săptămână, în toate activitățile.

Rolul nostru este de a face ucenici – la asta ne-a chemat Domnul Isus, în Matei 28 – „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Iar Domnul Isus ne poruncește o mulțime de lucruri: legat de felul în care ne folosim finanțele, de felul în care ne administrăm prioritățile, de felul în care ne gestionăm relațiile, atât între creștini, dar și cu oamenii de afară, cu cei care sunt departe de Dumnezeu.

Cred că schimbarea principală ar trebui să fie în sfera responsabilității pe care și-o asumă Biserica. Ne asumăm răspunderea să formăm oamenii doar pe o feliuță îngustă a vieții lor, punem viața spirituală ca o felie a vieții oamenilor? Sau ne asumăm să facem ucenici complet, holistic, în ansamblul ființei umane și preocupărilor ei?

E greu. E mai ușor să faci un program, să gestionezi o feliuță mică, să înveți oamenii să citească Biblia și să se roage – lucru foarte necesar și pe care nu aș vrea nicicum să îl pun într-o lumină nefavorabilă, pentru că e esențial. Dar umblarea noastră cu Dumnezeu ar trebui să fie esența vieții noastre, din care decurge viața în toate aspectele: umblu cu Dumnezeu în familia mea, cu copiii și cu soția mea; umblu cu Dumnezeu la muncă, cu colegii mei, cu furnizori, parteneri de afaceri sau cu clienți. În toate aspectele vieții mele, trebuie să umblu cu Dumnezeu. Eu sunt ucenic al lui Isus nu doar duminica, nu doar când sunt cu creștinii, nu doar când e vorba de teme tradițional creștine, ci în toate aspectele vieții. Și asta e o provocare de o viață întreagă.

Pentru a echipa Biserica în acest fel, amvonul de duminică dimineața este insuficient. E nevoie să ne deschidem casele. Povesteam cu un prieten, și am aflat cu surprindere că aceasta nu e o practică obișnuită. Pentru noi, pentru biserica noastră, e o practică obișnuită – foarte mult din ce se întâmplă, se întâmplă în casele noastre, la masa de dimineață sau prânz în oraș, etc.

Ca biserică, mult timp nu numai că nu am avut o sală proprie pentru întâlnirile de duminică, ci închiriam o sală, dar ani întregi nu am avut nici măcar un birou. Birourile noastre erau casele noastre și mesele restaurantelor din oraș, acolo avea loc viața. Și atunci am avut nevoie să gândim în afara termenilor tradiționali consacrați – „ne întâlnim în biroul pastoral pentru o vizită de consiliere”, lucru necesar și binevenit. E nevoie ca oamenii să intre în viețile noastre și noi să intrăm în viețile oamenilor. Șlefuirea aceasta și ucenicia are loc viață pe viață.

Ne întoarcem la modelul Domnului Isus. El a învățat mulțimile, predicându-le în „amfiteatrele” vremii de atunci – pe câmp sau pe malul mării – dar, în același timp, Domnul Isus a umblat cu ucenicii, a dormit cu ei, a mâncat cu ei, a călătorit cu ei, L-au văzut obosit, aglomerat de mulțimi, și așa au învățat de la El, cu privire la toate situațiile posibile de viață. Câțiva ani au umblat cu El, văzându-L în toate situațiile vieții.

Toți creștinii, nu numai pastorii, ar trebui să facă ucenici din alții care sunt mai proaspeți în credință decât ei. Noi toți ar trebui să facem ucenici, deci cu toții ar trebui să ne deschidem viețile unii față de alții, să ne vedem unii pe alții, să învățăm împreună. În ucenicie, nu doar eu îl învăț pe altul, ci învățăm împreună. Sigur, dacă sunt mai matur, poate celalaltă persoană se uită mai mult la mine, dar învățăm împreună să-L urmăm pe Isus ca ucenici, în toate aspectele vieții. Poate e o provocare, dar e și o oportunitate. Asta e viața, nu doar să ne întâlnim în cadrul unui program bun și binevenit, dar să împărtășim viața împreună.

Cum produce Dumnezeu schimbarea

Cred că Dumnezeu produce schimbare și luând-o de sus de la lideri în jos, dar și luând-o de jos în sus. Însă, e esențial să se întâmple din interior spre exterior. Dumnezeu trebuie să schimbe inimi, indiferent dacă schimbarea vine de sus în jos sau de jos în sus, e esențial să se producă în interior.

Citesc împreună cu copiii mei istoria împăraților lui Israel. Ce ne frapează este faptul că inimile oamenilor rămân orientate cu spatele la Dumnezeu și cu fața spre idoli, în ciuda unor încercări de reformare a unor împărați care sunt evlavioși și Îl iubesc pe Dumnezeu. Dacă ne uităm la poporul israelit, schimbarea de sus în jos nu pare să fi produs rezultate durabile. Se produce o reformare a obiceiurilor și a practicilor, dar nu o transformare a inimii. Cred că avem nevoie de o transformare a inimii, trebuie să pornească din interior ca lucrurile să se schimbe.

Nevoia de integritate

Când vorbim de integritate, cred că trebuie să începem cu onestitatea, să pornim de acolo de unde suntem. Schimbarea pornește cu pocăință. Lipsa integrității nu trebuie să fie doar în lucruri mari, ci poate fi și în lucruri mărunte, considerate neesențiale.

Plec de la unde sunt eu. Am eu o viață integră? Adică îmi aliniez trăirea cu ceea ce spun că sunt credințele și convingerile mele? Înseamnă să fiu întreg, să nu fiu fracturat, să nu existe neconcordanțe între ce spun și ce fac.
Cred că trebuie să fim mai întâi onești, să numim păcatul ca fiind păcat. Dacă există în viețile noastre, să-i zicem păcat și să pornim de acolo, să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea har să ne aliniem cu ceea ce ne cere.

Stăteam de vorbă cu cineva care îmi spunea „Acum 8 ani, viața mea profesională era lipsită de integritate. A trebuit să-mi pun lucrurile în ordine, iar primul lucru care s-a întâmplat a fost să dau faliment. Și a fost ok!” Mi s-a părut curajos actul acelei persoane, dar cred că, fără curajul acesta, nu se întâmplă transformarea, alinierea cu ceea ce ne cheamă Dumnezeu să fim. Dacă punem la îndoială chemarea Lui de a fi oameni integri și onești, atunci citim altă carte, nu Biblia. Dacă citim Scriptura, adevărul și onestitatea sunt valori centrale ale vieții unui creștin.

Transformarea comunităților

Dacă ne gândim la transformare, dincolo de cadrul intern al persoanei mele și al comunității de credință, eu cred că Dumnezeu vrea să schimbe în ansamblu comunități, orașe și populații. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, asta s-a întâmplat. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei biblice, vedem că s-a întâmplat.

Un exemplu care îmi vine în minte este predicarea lui Iona, care duce la o transformare a unui oraș amenințat cu distrugerea. Ni se spune că, în mod autentic, acei oameni s-au întors și Dumnezeu nu a executat pedeapsa cu care i-a amenințat.

Apoi, lui Dumnezeu Îi pasă de întreaga Sa creație. Dacă ne vedem pe noi înșine ca fiind punctul terminus al lucrării lui Dumnezeu, suntem limitați în perspectivă. Noi suntem unelte ale lui Dumnezeu pentru a aduce transformare în jurul nostru. Aceasta e chemarea noastră, de a fi ambasadori care transmit mesajul lui Isus care aduce transformare, dar și prezența noastră ar trebui să aducă sare și lumină. Ar trebui să aducem lumină în întuneric și să dăm gust unei lumi fără gust. Ar trebui să fie tangibilă influența noastră asupra oamenilor.

Eu îmi doresc să văd schimbări la scară mai largă. Momentan, le văd la scară mică, și-i dau slavă Domnului pentru ele. Dar mi-ar plăcea să văd schimbări ale unor întregi comunități, să văd influența creștinilor asupra unor comunități, aici, aproape de mine. Pentru că știu că se întâmpla asta în lume, știu că Dumnezeu face lucruri de genul acesta în alte locuri. Nu știu foarte bine cum se întâmplă, dar ce cred că e important e ca nouă, creștinilor, să ne pese de oamenii din jurul nostru, să ne pese de cartierul în care locuim, de bloc, de vecinii din dreapta și din stânga, de strada pe care mergem mereu.

Un prieten îmi spunea: „Responsabilitatea mea este drumul pe care îl fac de la metrou până acasă, dacă găsesc gunoaie, eu le iau, simt că aceasta e responsabilitatea mea”. Sunt și lucruri mai largi. Am câțiva prieteni, pastori în același oraș, cu care ne întâlnim, ne rugăm și ne gândim în ce fel putem să fim o binecuvântare pentru oraș, în ce fel să încurajăm prin inițiative nonprofit și pentru a împlini nevoi sociale sau economice ale orașului, în ce fel putem încuraja membrii bisericilor noastre pentru a deschide afaceri ca să fie repere de calitate și integritate și să aducă plusvaloare în oraș, pentru ca oamenii să aprecieze ceea ce oferă respectivele afaceri. Cred că, dacă acest fel de abordare, sau altele complementare, devin din ce în ce mai vizibile, oamenii vor resimți prezența noastră binecuvântătoare în oraș.

Cineva punea întrebarea unor lideri de biserică: „Dacă biserica ta ar dispărea astăzi din oraș, cui i-ar părea rău? Ar resimți oamenii că nu mai sunteți acolo? Ar resimți că nu mai sunt oameni care să binecuvânteze, care să slujească, să aducă produse și servicii de calitate prin munca lor, să fie o binecuvântare pentru companiile și organizațiile pentru care lucrează? V-ar simți oamenii absența?” Cred că e o întrebare bună pentru noi.

Chemarea Bisericii din România

citeste mai mult: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10878-nevoia-de-schimbare-a-bisericii-din-romania-adiel-bunescu?fbclid=IwAR0dpXGhNwhn6uPEZJUFQRXeyAAiVeUuVXv27YvsgExbZJIa-f5yzfzeMto#ixzz5tixVUs95
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook