Cel ce a plecat ACASA era de cu doi ani mai mare ca fratele meu cel mare. Erau prieteni din copilarie … fuseseram vecini. Ziarele scriu ca a fost in locul nepotrivit, la timpul nepotrivit.
Intrebarile imi curg prin neuroni …
- Sunt gata astazi sa mor?
- Sunt constienta ca oricand pot muri?
- Sunt constienta ca oricine din familia mea poate muri?
- Vreau sa accept ca moartea e o realitate?
- Cred ca e o realitate care are treaba cu mine si cei de langa mine, din familia mea?
- Cei din familia mea sunt ai mei si cumva parca imi sunt in proprietate?
- Daca ingerul mortii isi indeplineste misiunea luand pe cineva drag, ma iau cu el de gat?
- Sunt constienta ca Dumnezeu are un plan cu mine, un timp pentru mine?
- Constientizez ca atunci cand El spune „GATA!”, suflarea mea pleaca la Cel ce mi-a dat-o?
- Despre El tot ce stiu e teorie, religie sau am o relatie cu El?
- De ce imi e sufletul legat?
- Imi pierd mintile cand cei dragi pleaca? Le dau drumul sa plece? Chiar daca ii ingrop?
- De ce ma zbat incercand sa castig si aia si aia si aia?
- De ce uneori am atitudinea uneia ce parca ar trai pe pamant vesnic?
- Prioritare sunt lucrurile, cariera, avutiile sau oamenii?
- Sufletul meu e ceva neglijabil?
- Cat ma incred in Dumnezeu?
- Constientizez ca vine o clipa cand si pentru mine va veni ingerul mortii?
sursa: asteptandminunile.blogspot.ro
