Îmi surprind, din vreme în vreme, o parte dintre prietenii ori colegii de serviciu chemându-ne entuziaşti la biserică. Nu la biserica lor, ci de regulă la alte biserici, pe la care umblă la ocazii. Şi nu ca să aibă părtăşie cu fraţii lor, ci ca să audă vorbind ori să vadă vreuna dintre „vedetele” evanghelice arhicunoscute. Să nu citiţi ironie în ghilimelele mele, pentru că nu e! Noi le conferim acest statut, cu care oamenii smeriţi ai lui Dumnezeu nu se simt deloc confortabil!
„Ai auzit? Vii şi tu? Nu? Vine Pustan!” (l-am ales pe dumnealui ca exemplu doar pentru că sunt sigur că va înţelege ce zic şi nu se va supăra; sunt mulţi alţii, ce vin mai de departe, oferind exemple cel puţin la fel de relevante).
De cele mai multe ori răspund simplu: NU. Toţi se miră. Dar nu prea mult, ca să nu întârzie la porţia de emoţie. Dacă am vreme îi întreb şi: de ce? De cele mai multe ori răspunsul se rezumă la priviri sfinte, duhnind a dojană…
Ce căutăm la Adunare? De ce mergem acolo? De ce nu ne mai place adevărul curat şi nefardat al Lui Dumnezeu? “Cum a fost la Biserică?”, întrebăm. „Super tare. A predicat unu’ haios, nu mai ştiu din ce, nici de unde vine, dar ne-am distrat de numa…”. Într-una dintre cărţile lui Tozer ne vorbeşte despre Marele Zeu Amuzament. Şi, vai, câtă dreptate are! Într-o generaţie focalizată pe instant şi viteză, nu ne mai dorim să plătim preţul, nu mai suntem dornici de hrană tare. Vrem să apasăm butonul sfinţeniei şi aceasta să apară în 3 puncte sau cerem cu lehamite hrana cât mai mestecată, activând ca simpli consumatori, căpuşe ale celorlalţi. Suna dur, ştiu. Îmi cer iertare faţă de voi şi faţă de mine pentru tupeul din postare: mă acuză în egală măsură…
https://bisericapenticostalamaranatavulcan.wordpress.com/2017/10/07/va-apreciati-pastorul/
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
