Camelia Smicală, o nouă vizită la orfelinatul finlandez, un nou strigăt de disperare: Băiatul meu mi-a dat o scrisoare pe care vrea să o trimit ONU. La 11 ani, citește despre drepturile omului…o situație normală pentru un copil fericit în Finlanda!

Astăzi i-am văzut pe copii. Nu știu cum ar putea cineva să înțeleagă ce sentimente mă încearcă de fiecare dată când îi văd intrând în încăperea aceea, aduși separat, după o schemă care să împiedice ca ei să se întâlnească, și mai ales să îi pot vedea simultan. O dată la trei săptămâni, timp de o oră și jumătate, încerc să le transmit toată dragostea de care sunt privați, să-i asigur că va fi bine, să-i înveselesc un pic, și să-i motivez să nu renunțe să spere că vom fi din nou împreună, acasă. O oră și jumătate am voie să mă bucur de copiii mei buni, deștepți și frumoși. Nu există un cuvânt care să definească ce simt când îi văd plecând. Nici nu mai știu de câte ori am murit până acum.
Mihai este slab, palid și foarte trist. Încercările lui de a părea vesel îmi rup inima. Mă tem că și încercările mele de a părea veselă au același efect asupra lui. Mi-a adus o nouă scrisoare pe care vrea să o trimit pe adresa ONU. Copilul meu citește despre drepturile omului…o situație normală pentru un copil fericit în Finlanda. Personalul de la cămin nu a omis să raporteze în timp util celor de la social despre apelul scris de Mihai, drept pentru care, la câteva minute, o așistentă socială a năvălit în încăpere și l-a somat să predea scrisoarea. Fără explicații, pe un ton de comandă. Copilul meu, care are doar 11 ani, nu s-a lăsat intimidat și a avut puterea să se opună. A avut tăria să-i spună că nu vrea ca scrisoarea lui să fie citită de alte persoane decât cele cărora le este adresată. Cum vi se pare faptul că o eminență a serviciului social se deplasează pentru câteva rănduri scrise de un copil?
Maria s-a concentrat asupra hăinuțelor pe care i le-am cumpărat. Nu știu când le va purta. Cele cumpărate ultima dată sunt incă în pungă, așa cum le-am dus, iar Maria le va primi doar după ce personalul va avea timp să verifice dacă nu conțin obiecte interzise sau cine știe, vreun plan de evadare. Am cumpărat pentru copiii mei hăinuțe călduroase, pentru că aici este frig- dar nu știu când le vor primi.
Amândoi au învățat să se autocenzureze și evită să vorbească despre anumite lucruri. Simt că le este frică și că înainte de a deschide gura, se gândesc deja la posibile repercusiuni.
Copiii meu știu exact că li se face o nedreptate, știu exact că au fost furați, și nimic din ce ar mai decide socialul nu i-ar mai mira. Nu au nici cea mai mică urmă de respect pentru entitățile care îi țin cu forța la închisoare, însă sunt conștienți de faptul că ,,măsurile de protecție” pot suferi oricând noi modificări.