EDITORIALE

„Povestea noastră a scris-o El”. Dar nu după scenariul sperat

A treia aniversare a căsătoriei lor bătea la ușă, dar medicii nu mai dădeau nicio șansă de vindecare Magdei, diagnosticată tardiv cu sarcom Ewing, o tumoare malignă osoasă. Cu toate acestea, soţul ei Daniel continua să creadă că ultimul cuvânt Îi aparţine totuși lui Dumnezeu.

La doi ani distanţă de evenimentele la care fusesem martoră doar online, l-am contactat pe Daniel pentru a afla dacă se raportează și astăzi în același mod la Dumnezeul pe care se baza în mijlocul suferinţei.

În 2015, mesajele pline de speranţă curgeau fără întrerupere pe profilul de Facebook al lui Daniel, chiar și atunci când Magda intrase deja în comă. Daniel stăruia în convingerea lui că totul era un test trecător al credinţei pe care o aveau, iar Magda privea lucrurile din aceeași perspectivă. Ba încă, în momentele de acalmie ale bolii, începuseră să își noteze detaliile experienţei lor, pentru a le împleti într-o carte.

Urmărind postările virtuale care aduceau mereu vești despre starea Magdei, o întrebare trebuie să se fi cuibărit în multe minţi: și dacă niciun miracol nu se va desfășura într-o viaţă ce părea foarte aproape de final? Cum va supravieţui credinţa lui Daniel că, în planul lui Dumnezeu, această suferinţă e doar o bornă kilometrică pe care aveau să o depășească în curând?

Am rezonat cu tânăra familie, dincolo de firescul compasiunii care se naște în faţa suferinţelor altuia, pentru că undeva, cândva, am trăit, într-un scenariu incomparabil mai blând, dogoarea rugăciunilor care mai cer un an, un deceniu, o viaţă – pentru cel drag. Am trăit și știam gustul nopţilor fără stele, în care se iţesc feţele hidoase ale fricii: dacă vei fi străpuns de un final pe care nimeni, nici chiar El, nu va alege să-l rescrie?

--

Ruinele visurilor noastre – ziduri sau poduri către Dumnezeu

În cartea Vise năruite. Nebănuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie, Larry Crabb conturează problema durerii pe care o provoacă dorinţele noastre legitime, odată ce se sparg în mii de cioburi imposibil de lipit, cel puţin de această parte a eternităţii. În fond, „nu trebuie decât să trăiești destul”, pentru a fi martor al naufragiului suferit de cele mai îndrăgite proiecte. Autorul cărţii menţionează speranţa noastră incurabilă de a rămâne în perimetrul unui scenariu pastelat, odată ce am încheiat un legământ cu Dumnezeu. „Facem ce ni se spune și Dumnezeu nu contenește să ne înghesuie cadouri sub pom”.

În timp ce Crabb nu încearcă să ofere răspunsuri la suferinţa umană, cu multiplele ei faţete și cu încâlcitele-i hăţișuri cauzale, el scrie despre roadele ce pot să apară într-o viaţă în care, fie și cu preţul suferinţei, creștinul conștientizează că Dumnezeu e cea mai mare dorinţă a inimii sale. În cuvintele lui C. S. Lewis, „cel care îl are pe Dumnezeu, împreună cu orice altceva, nu are mai mult decât cel care nu Îl are decât pe Dumnezeu”. Un adevăr atât de magnific, încât doar ochii limpeziţi de lacrimi îl mai pot distinge.

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, afirma Pavel, în epistola către Romani. Numai că, ne avertizează autorul Viselor năruite, pentru a ne acomoda cu o viaţă din care lipsește ce ne era mai drag, e nevoie să recuperăm adevărul mesajului biblic din incantaţia în care a fost el transformat de „creștinii de vreme bună”. Înţelepciunea noastră își dovedește limitele când e chemată să definească binele. Tocmai de aceea, creștinul are încredere să accepte faptul că toate circumstanţele pot fi transformate într-un câștig peren de către Acela care „suferinţele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui”.

--

Dar nu cumva, se întreabă Larry Crabb, binele a ajuns să fie confundat de creștinul occidental cu o viaţă scutită de prea multe griji, prea multe lipsuri, prea multe suferinţe fizice, prea multă frustrare? Nu cumva luăm binele drept un reglaj convenabil al termostatului durerii și, prin urmare, ori de câte ori auzim experienţele celor care traversează valea umbrei morţiisuntem îngroziţi și ne dorim aprig ca noi să nu fim vreodată nevoiţi să trăim așa ceva..Am vrea să fim mai aproape de Dumnezeu, firește, însă chiar e necesar să plătim cu visurile noastre cele mai dragi?

O încredere clădită în zile însorite

Daniel nu și-a imaginat niciodată că va avea de trecut prin labirintul unei astfel de suferinţe. Regăsindu-L pe Dumnezeu în biserica părinţilor lui, după un lung periplu de fiu rătăcitor, era hotărât să Îl slujească pentru tot restul vieţii. Iar când a întâlnit-o pe Magda, au promis împreună că vor trăi pentru Dumnezeu și nimic mai puţin.

Sonoritatea declaraţiilor și jocul de artificii al emoţiilor au fost ponderate de proceduri mai robuste de a verifica iubirea. Au abordat fiecare pas al relaţiei lor, ca și fiecare obstacol, cu o reţetă pe care o testaseră, deja, dinainte să se cunoască: rugăciune și post.

Magda, înzestrată cu o voce deosebită, a compus pentru ceremonia nunţii Povestea noastră a scris-o El – o împletire de note și versuri prin care își exprima convingerea că relaţia lor nu se înscrie pe un portativ al lucrurilor banale.

Iar viaţa în cuplu și-a creat albie printre bucuriile și greutăţile cotidiene, în același registru al rugăciunii și al slujirii – prin muzică sau prin alte mijloace, reclamate de nevoile celor din jur.

La câteva luni după cea de-a doua aniversare a căsătoriei, un incident aparent banal avea să le schimbe viaţa din temelii. O problemă minoră a pleoapei ascundea un diagnostic cu mult mai grav.

Obligaţi să ia în considerare variantele de atacare a bolii, au constatat că nicio alegere nu este ușoară. După toate probabilităţile, ochiul Magdei urma să fie sacrificat, în încercarea de a extirpa tumoarea invadatoare. Văzându-și viaţa cum intră pe contrasens, Daniel și Magda I-au spus lui Dumnezeu că „sunt prea mici pentru o durere așa mare” și au trăit pacea pe care o aduce prezenţa lui Dumnezeu.

Operaţia nu a mai avut în cele din urmă loc; era inutilă, pentru că metastazele invadaseră ireversibilorganismul Magdei. Aceasta a fost vestea care l-a făcut pe Daniel să se prăbușească sub deznădejdea ei, într-una din băile spitalului. Și aceeași veste copleșitoare o așază pe Magda la pianul din incinta spitalului, pentru a cânta Amazing Grace.

Credinţă și iubire, armele unei călătorii în necunoscut

Au urmat luni de luptă cu boala, dar iubirea și credinţa erau mai puternice decât suferinţa și teama.

Iubirea era cea care l-a ţinut pe Daniel la patul Magdei, zile și nopţi întregi. Uneori dormea pe pervazul geamului sau așezat pe un scaun. Și tot iubirea îl ajuta să cureţe și să panseze de trei ori pe zi ochiul Magdei, deși mărturisește că, de obicei, doar vederea sângelui îi înmuia picioarele.

Credinţa lor încerca să străpungă întunericul pe care îl răspândiseră sentinţele unanime ale medicilor – nu există nicio șansă de vindecare. Era o minune, spuneau ei, faptul că Magda încă respira. Însă înnopţile lungi, mâinile celor doi se uneau într-o încleștare a prinderii umanului de divin: „nu suntem ai nimănui, avem un Tată”.

Promisiunile din spatele cortinelor de ploaie

Din motive care pot să ne pară atât de confuze, credinţa celor care se prind de Dumnezeu cu toată puterea este uneori aspru testată. Și din motive care ne sunt atât de familiare, speranţa respiră câtă vreme rămâne chiar și o fărâmă din probabilitatea ca lucrurile să revină pe un făgaș obișnuit.

Elisabeth Elliot avea să descrie așteptarea înfrigurată a întoarcerii soţului ei, Jim, din ceea ce fusese o escapadă misionară foarte curajoasă, Operaţiunea Auca. Lipsa contactului radio pentru multe ore le avertizase deja pe cele cinci soţii ale misionarilor că lucrurile nu merseseră bine la întâlnirea cu războinicii Auca. În toate acele ore de așteptare, Elisabeth descrie febrilitatea cu care, între două activităţi domestice, răsfoia Biblia, în căutarea unei promisiuni că Jim va reveni cu bine acasă. „Iacov se va întoarce iarăși, va avea odihnă și liniște” (Ieremia 30:10), fusese unul dintre textele găsite, de care se agăţase cu toată speranţa. Până când a sosit vestea că toţi cei cinci bărbaţi fuseseră uciși de indienii Auca.

Credinţa lui Elisabeth nu s-a volatilizat odată cu moartea lui Jim, ba chiar s-a materializat în doi ani petrecuţi în mijlocul tribului care îi omorâse soţul, după doar doi ani și trei luni de căsnicie. Soţul ei, și totodată tatăl micuţei lor fiice, își găsise odihna, așteptând zorii unei lumi mai bune. Dar acesta era un răspuns la rugăciunea ei și o împlinire a promisiunii din Ieremia, la care se așteptase cel mai puţin.

Credinţa care supravieţuiește dezamăgirii

Ca un fulger” venise suferinţa și în familia lui Daniel și, mărturisea el pentru un post de radio creștin, în același fel avea să și treacă. Doar că acest final avea să urmeze un scenariu pe care Daniel nu îl prevăzuse, deși se rugase mereu ca voia lui Dumnezeu să fie suverană. Pe 4 iulie 2015, telefonul lui Daniel era apelat cu insistenţă de un număr necunoscut. Înainte de a răspunde, știa deja care era vestea de la capătul firului .

Credinţa lui Daniel se vede încă atunci când vorbește despre durerea de dincolo de cuvinte care a însoţit despărţirea. Despre cât de greu i-a fost să își găsească locul într-o lume din care nu mai auzea vocea Magdei. Despre cum, deși nimic nu părea să mai aibă un rost, în toată această negură a zăritlumina vechiului său crez : „aparţin Celui care nu Se schimbăAm crezut într-un Dumnezeu care este viu. Și este viu. Am crezut într-un Dumnezeu care vindecă. Și chiar vindecă. Am crezut într-un Dumnezeu care dă viaţă. Și chiar dă viaţă. Dumnezeu a rămas Același.”

Ancorele de care se leagă credinţa când nimic nu mai rămâne de sperat

Când universul cuiva se prăbușește, un șirag de întrebări dureroase se rostogolesc peste ce rămânedupă coliziunea omului cu neprevăzutul. Dileme teologice se încheagă, încercând să delimiteze cât mai strict suveranitatea divină de libertatea umană, sau să decripteze tainele voinţei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care poate orice, dar Care rămâne tăcut la strigătul unei cereri legitime și astfel naște o devălmășie de răspunsuri și de reacţii.

Elie Wiesel L-a ucis în inima Lui pe Dumnezeul care îngăduia ca un copil nevinovat să moară într-o spânzurătoare a unui lagăr nazist. Însă dincolo de zidurile aceleiași citadele a ororii, Corrie Ten Boom a zărit pașii Celui care străbătuse înaintea ei acest traseu anevoios și, ca urmare, a relatat cum viaţa ei în lagărele morţii creștea nestăvilit în „bunătate, în adevăr peste adevăr și în slavă peste slavă”.

Oare?

L-am întrebat pe Daniel dacă dezamăgirea morţii Magdei a fost pe măsura nădejdii lui că va fi vindecată. Mi-a răspuns, pornind de la aprecierea pe care a tot auzit-o de-a lungul timpului: „ai o credinţă de neclintit!”.

Oare?”, așază el sub interogaţie aceste afirmaţii triumfaliste. Și mărturisește că tot ce și-a dorit în ziua înmormântării a fost să coboare sub piatra unde se odihnea Magda. Că pofta lui de viaţă dispăruse, dar că prietenii l-au reintegrat cu răbdare într-un cotidian golit de bucurie.

Una dintre ancorele de care s-a legat însă pe versanţii cerniţi ai experienţei lui a fost cea a încrederii într-un Dumnezeu prea bun ca să te îndoiești de El. Relaţia aceasta poate să se prăbușească sau să reziste, crede Daniel, în funcţie de motivele pe care s-a clădit ea. Poate că iubirea faţă de Dumnezeu se confundă ușor cu interesul pentru buzunarul Lui, cel puţin în zilele cu cer senin. Însă în vijeliile ce rescriu scenariul vieţii noastre, motivaţiile devin translucide.

Promisiunile Scripturii au fost un alt mijloc de a se menţine la suprafaţa valurilor de amărăciune. Este un mesaj biblic pe care Daniel îl recomandă oricui ar traversa deșertul despărţirii de cineva iubit: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5) De altfel, la debutul bolii, cei doi se gândeau să își numească povestea lor, atunci când avea să fie publicată, Când Dumnezeu îţi încălzește cuptorul de șapte ori. Privind retrospectiv, Daniel spune că faţa luminoasă a întregii experienţe se concentrează într-o realitate pe care n-o poate nega – El fost cu ei, în jarul cuptorului.

Nu doresc nimănui să pășească pe acest drum dureros”, spune Daniel, concluzionând totuși că „poţi pierde totul în această lume, dar dacă nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, n-ai pierdut nimic”. De fapt, nimic irecuperabil. Pentru că, în miezul acestei existenţe ce pare adesea abandonată în mâna hazardului, se află promisiunea Lui că îi vom revedea pe cei dragi, într-o lume care nu va mai purta semnătura familiară a răului.

Cineva a suferit mai multe pierderi

În timp ce tânjim după finalurile fericite pe care numai un univers din care a fost eradicat răul ni le-ar putea oferi, uităm adesea că trăim într-o lume a războiului. Și orice război își are victimele sale.

Nu Dumnezeu a creat această stare de lucru, ne asigură însuși Iisus, în cunoscuta parabolă a neghinei. Stăpânul ogorului a semănat în pământ seminţe de o calitate ireproșabilă, după cum ne confirmă și cartea Genezei, în care Creatorul acordă calificativul foarte bun tuturor lucrurilor ieșite din mâna Sa. Doar că, pe parcurs, a fost cineva care a semănat neghină printre firele de grâu, ceea ce a creat multă confuzie printre slujitorii Stăpânului.

După cum trebuie să-i fi nedumerit și decizia Lui de a amâna smulgerea neghinei din ogor – deși este o operaţiune necesară, ea va fi amânată până la momentul secerișului. Dar până ce se va trage linia de final, binele și răul vor continua să existe. Iar în toată această logică stranie a Stăpânului, (despre care vorbește și David Asscherick în cartea God in pain) se poate vedea totuși limpede motivaţia din spatele hotărârii Sale: „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi și grâul împreună cu ea” (Matei 13:29).

CITESTE MAI MULT: https://semneletimpului.ro/

-

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Check Also
Close
Back to top button

Descoperă mai multe la CrestinTotal.ro

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura