„ Fiecare plăteşte în felul lui pentru dorurile sale. Locul unde te aşezi nu e destul de încăpător pentru tot ce doreşti să păstrezi. Ceea ce e al tău e, oarecum, şi al locului. Schimbi locul, renunţi aşadar la unele şi capeţi altele. Umpli un dor, dar deschizi uşa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti te vatămi.”(V. Vosganian)
În articolul precedent am vorbit puţin despre „boala deşertului” şi probabil dintr-o ipohondrie exacerbată am descoperit cu tristeţe, dar nu cu deznădejde, o alta.
Boala dorului. Sună cel puţin bizar, ba chiar extravagant. Să-ţi fie dor. De ceva ce ai avut, dar mai ales de ceva ce nici nu ştii. Simţi doar o lipsă. Un puzzle neterminat. Ceva ce nu te lasă să te bucuri de restul bucăţelelor perfect aliniate. Frustrare.
Mă găsesc de multe ori întrebându-mă ce-mi scapă sau ce trebuie să găsesc ca să nu mai văd iarba mai verde dincolo de gard. O perpetuă răscolire.
Tot încerci, mergând din frustrare în frustrare, din dor în dor până ajungi să duci o viaţă de probă.
Te măsori, îţi estimezi valoarea, analizezi ofertele şi aştepţi pentru că gândul că ar putea veni ceva mai bun ulterior te încremeneşte.
Probăm viaţa fără să o purtăm, fără să ne-o însuşim. Mereu în aşteptare şi în dor.
Suferim pentru că trăim mai mult prin materie decât prin spirit.
http://tineri.betania.ro/boala-dorului/
