La tristețe știm că avem o limită. Știm când apare, îi simțim greutatea. Nu știm când dispare, facem tot posibilul să o alungăm.
Despre fericire ce știm ? Nu o luăm independent. Ne gândim doar că tristețea va apărea cu siguranță mai devreme sau mai târziu. Nu vrem să cântărim fericirea. Nu știm nici măcar cât vrem să luăm din ea, neștiind echivalentul ei în tristețe.
Există mereu ceva pe care vrem să îl păstrăm, chiar și cu prețul nefericirii. Am cântărit atât de mult tristețea încât ne-am găsit o oarecare alinare în ea. Găsim unele plăceri, deși nu prea mari, pe care le confundăm cu fericirea.
Dar vine vremea când plăcerea devine din ce în ce mai neînsemnată, iar dorința de a o dobândi din ce în ce mai puternică și, cu toate că tânjim la adevărata fericire, știm că nu o vom găsi pe această cale. Totuși, preferăm fericirea cufundată în plăcerea la care nu vrem să renunțăm.
C.S. Lewis spunea că ne place să ne scărpinăm, iar când nu ne mai putem scărpina, am prefera să avem mâncărimi decât să nu avem. Nu ne dăm seama cât de bine ne-ar fi fără mâncărimi, ne gândim doar la cât de bine e când ne scărpinăm.
Mereu este ceva ce credem că va cântări mai mult decât fericirea. Încercăm să ne creăm propria fericire. Eșuăm. Nu știm la ce renunțăm.
Fericirea e ceva independent. Nu se măsoară cu tristețea.
Singura condiție pentru a-i putea simți adevărata greutate este să nu o atașezi de ceva ce ai putea pierde.
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
