Timpul s-a oprit în loc.
A încremenit.
Din ziua când Barnevernet a intrat în viața noastră, nu mai reuşim să ne-adunăm la loc… Nu ne mai revenim.
Tot stăm în genunchi, plângând, implorându-l pe Dumnezeu…
Să îndrepte tot ce s-a frânt în noi! Tot ce-a murit… Să repare ce-a mai rămas… Să ne-aducă înapoi copiii luați…
Patru paturi goale – mai goale decât însuşi sufletul meu!- au rămas singure în camera tristeții. Au jucării pe ele, dar nimeni nu se joacă aici. Nimeni nu aleargă prin cameră. Nu sunt râsete de copii… Totul în jurul lor e pustiu acum.
A trecut Barnevernet… Şi ne-a luat copiii!
Patru paturi goale în casa Bodnariu, două în casa Nan, trei paturi goale la necunoscuții aceia… Unul, la mama care vrea să-şi ia viața acum…
Nici cu lacăte dacă le-aş sigila sau îngropa cumva sub pământ, n-aş putea ascunde durerea imensă ce răzbate din casele acestea… Case de oameni ucişi din viață! Case îndoliate de hoții de copii!
… Nimeni nu ar trebui să se joace însă nici cu viața copiilor şi nici cu a noastră!
Căci, privim paturile goale acum… Paturile din casele golite de copii. Dar, chiar dac-ar fi să murim în stradă, vom face totul ca să ne salvăm copiii!…
Sursa: https://www.facebook.com
