Ce faci?
Tu, psiholog, împreună cu alți funcționari la DGASPC, asistenți sociali, te deplasezi urgent la fața locului pentru a face evaluare rapidă a situației.
Ce te interesează la un prim contact cu cazul respectiv? Starea fizică a copilului: dacă are nevoie de îngrijiri medicale, dacă a mâncat, dacă e îmbrăcat corespunzător. Următorul pas pe care îl faci – tot la fața locului – este liniștirea copilului, securizarea lui emoțională. Trebuie, deci, să-l ajuți să simtă (NU să înțeleagă) că dacă până atunci a fost martorul sau victima unor lucruri îngrozitoare (pentru care el personal nu are nicio vină), de acum înainte totul va fi bine, mult mai bine; se vor găsi soluții – pentru el, pentru părinții lui, pentru frații lui, pentru toată lumea. Pare simplu, dar nu e.
Subliniez importanța eficienței mesajului transmis: tot ceea ce te interesează la acest moment este starea de bine a copilului. Faci absolut tot ce poți ca să diminuezi haosul. Inutil să specific că demersurile funcționărești care implică direct copilul trebuie reduse la minimum. Orice exces de birocrație și orice demers formal pe de o parte, orice scandal și orice formă de răvășeală pe de altă parte compromit confortul emoțional al copilului, și așa fragilizat.
Când copilul se relaxează, se poate trece la pasul următor: îl scoți din mediul familiei și îl aduci – împreună cu TOȚI cei implicați – într-un spațiu al DGASPC. Între timp, cu ajutorul asistenților sociali, se încearcă obținerea mai multor informații care să edifice cazul (declarații de la membrii familiei, de la vecini, eventual de la școală etc.)
Până aici, toate bune, toate corecte și (relativ) simple. Ne aflăm în termenii legii.
DGASPC este obligată prin lege să angajeze psihologi care să se ocupe de evaluarea corectă și completă a cazurilor; iar psihologii au, evident, obligația de a aborda cazurile în termeni psihotraumatologici: ei analizează cu instrumentele și abilitățile specifice specialiștilor ceea ce s-a constatat. Foarte rar se întâmplă ca cele constatate la prima vedere de nespecialiști să se suprapună cu cele analizate ulterior de specialiști. În lipsa acestui efort de interpretare a indicilor traumatici, balamucul nu are niciun sens.
Legea nu se aplică mecanic. Oricine poate sesiza și amenda, conform legii, un comportament nepotrivit, dar nu oricine îl poate analiza în coordonatele sale reale.
Și de aici încolo – repet, în virtutea legii – rolul psihologului devine unul cheie. Trauma (orice traumă) se circumscrie prin relația dintre două lucruri: evenimentul propriu-zis (în cazul nostru bătaia) și o trăire subiectivă care e, într-adevăr, mai greu de delimitat, dar asta nu înseamnă că joacă un rol secundar în circumscrierea traumei, dimpotrivă, îi este definitorie. Ce vreau să spun este că trauma psihică nu se constată pur și simplu, ea se vădește în relația dintre un eveniment și răspunsul subiectiv la acel eveniment (în delimitarea răspunsului e nevoie într-adevăr de experiență și dexteritate terapeutică).
Plecând de la aceste coordonate, se va constata destul de repede că nu există traume identice. Dificultatea oricărui caz de abuz constă, deci, în 1. circumscrierea gravității traumei și 2. luarea unor decizii ulterioare astfel ca acelui copil traumatizat să-i fie mai bine, nu mai rău. Ambele demersuri sunt dependente de context, e aproape imposibil să iei decizii-standard.
Și acum miza textului: e bătaia un motiv suficient pentru a separa copilul de părinte?
Citeste tot articolul > http://www.hotnews.ro
