Da ce-o să zică lumea?

Una din întrebările „la ordinea zilei” pe vremea copilăriei, adolescenței și tinereții mele timpurii este asta: „Da ce-o să zică lumea?” Recent m-am întâlnit cu oameni dragi mie, cu care am copilărit și ne-am amuzat zdravăn pe această temă. Făceam ce făceam și iar ne repetam unii altora întrebarea: „Da ce-o să zică lumea?” așa că mi-a intrat în radare termenul, m-a proiectat în trecut și am retrăit elemente din copilărie, dar am și putut să observ efectul acelor formări, în viața mea de adult.

Mare parte a vieții mele, nici măcar nu m-am gândit să fac ceva, ce ar face lumea să vorbească (negativ). În sat la noi nimeni nu avea curajul „să intre în gura lumii”. Pentru aproape toți „gura lumii” era mai de temut decât Dumnezeu, chiar și pentru pocăiți. Și ei se temeau mai tare de gura lumii, decât de Dumnezeu, dacă punem la evaluare de câte ori spuneau: „Ce o să zică Dumnezeu?” și de câte ori spuneau: „Da ce-o să zică lumea?” Așadar, cea mai mare parte a vieții mele, am trăit încercând să mulțumesc „lumea” ca să nu supăr părinții. La sat, dacă intrai în gura lumii, prima întrebare automată pe care o auzeai din gâtlejul urât mirositor al acesteia era: „Da ăsta al cui e?”

Pe principiul acesta, și pentru că nimeni nu avea cum să te trezească sau să îți arate altă perspectivă, singura șansă era să pleci undeva, la vreo școală ca să vezi „lumea” și altfel. Dacă făceai liniștit un liceu, o profesională, te însurai sau măritai acolo, nu mai vedeai altfel lucrurile niciodată.

by Teofil Gavril. Citeste tot articolul click aici