Cel mai mare substantiv al iubirii

Ți-ai arătat dragostea față de noi în cea mai înaltă formă. Ai riscat totul, chiar dacă știai că oamenii, creația Ta, o să-Ți frângă, o să-Ți mistuie inima. Cel mai mare substantiv al iubirii Ți-a fost Crucea. După ce Universu-ntreg și-a amorțit lumina când Tu-ai murit, după ce îngerii au rămas surprinși, poate pe unii dintre ei, mai marii îngerilor ținându-i de guler, ca să nu dea buzna peste soldații ce-aveau să-L sfâșie… oh, Doamne, dupa aceea, ai mai îndurat încă 2000 de ani de ocări de la aceia pentru care Te umpli de iubire, de gelozie, de mândrie, de la aceia pentru care Îți risipești slava, doar ca ei, noi, eu, să fim fericiți, să trăim numindu-ne oameni.

Doamne, femeia păcătoasă din Luca 7 Te-a iubit așa de mult, încât nici măcar nu a stat față în față cu Tine, nici nu s-a aruncat la pieptul Tău, ci a rămas la picioarele Tale, s-a grăbit să-Ți arate iubirea ei, nu Te-a lăsat să Te duci în alt oraș, până nu și-a plâns mireasma inimii…

Isus, eu nu Te pot atinge. Sunt atât de departe de slava Ta, încât inima mi-a devenit de gheață. Lacrimile îmi cad grele, lacrimi de piatră, la colț stâncos de ochi.

Răzbat cu greu prin clipele de luptă, mi-e inima un luptător ce-a istovit. Îmi sunt genunchii moi și sfâșiați, haina de cerșetor. Sunt cerșetor de iubire, de Slavă, de aripi și de-un cer deschis. De îngeri, ca să mă-nconjoare. Mi-e încă spada nouă, nu m-am luptat cu nimeni până să curgă sânge, mi-am pierdut curajul, și mi-e ‘nceputul slab. Nu mă cunoaște nimeni, și totuși, sunt atâția ca mine… atâția ce Te iubesc, deși cu greu, cum ai împinge piatra de mormânt…

Dar Te iubesc, Isus duios, și vreau să-mi dai putere să Te iubesc mai mult. Mai mult decât o galaxie, mai mult decât dorințe și viziuni. Să-mi împrumuți și mie substantivul Tău, în povestirea pe care mi-o scrii în Cartea Vieții; și să mai mergem înc-o dată pe Via Dolorosa, să Te ajut, ca Simon, căci și pe mine m-ai iubit atunci….

Delia Ozarchevici – www.ciresarii.ro