Toamna își pregătește alte 3 luni noi de altceva. Sau tot de aceleași mișcări. Păsări călătoare, frunze amorțite, fără putere de a mai sta în picioare. Nuci, ghinde si castane cazatoare, albastrul cerului ce începe a pâlpâi. Ploaia, școala, facultatea, munca, pregătirile de iarnă, facturile mari și… câte și mai câte.
Acest anotimp îmi aduce aminte cu nostalgie, în mod special, de prima zi de școală, când eram un mic boboc abia sosit de la grădiniță, cu ghiozdanul în spate și cu nerăbdare să descopăr tainele școlii. Scrisul, cititul, abecedarul, socotitul și tabla înmulțirii mi se păreau niște încurcături și îmbârligături de nedescifrat. Mă simțeam un intrus într-o lume nouă. Nu cunoșteam pe nimeni. Eram foarte timid și retras. Și acum știu cine mi-a fost primul coleg de bancă. A fost curajos acel băiat. El a intrat cu mine în vorbă, nu invers. Era pui de baptist. Ca mine. Din păcate, astăzi, nici programul de la biserică nu-l mai practică. De neuitat e și doamna învățătoare. Florile pe care i le-am dăruit la fiecare început de an școlar și piața de unde le cumpăram le văd clar și astăzi, după atâția ani scurși. Am fost și am vizitat-o în urmă cu câteva săptămâni. E aceeași, neschimbată, energică, capabilă să mai predea. I-am predat însă și eu un CD ,,Îmi pasă de tine”, cu speranța și nădejdea că într-o zi îl va accepta și-L va iubi pe Marele Învățător, Isus Hristos.
Trebuie să recunosc și să fiu sincer. Nu mi-a plăcut școala. Nici grădiniță. Dar acum aș da orice să mai fiu acolo, în sala de clasă și în curtea școlii pe terenul de fotbal. Mi-e dor de acele zile. De acele clipe de care nu mai pot da nicicum, oricât mi-aș dori.
Toamna, nu e nimic nou sub norii încărcați de apă. Toamna are și ea, ca orice învățător sau profesor, lecțiile ei de viață. Suntem prezenți la ele chiar dacă absentăm. Le predă fără să vrem. Învățăm de la toamnă că fiecare lucru își are sfârșitul lui. Așa cum va apune toamna în ultima luna a anului, așa va apune și peste anii noștri. Totuși, prezent fiind, suntem nevoiți să uităm ce a fost în urmă, privind spre înainte, alergând spre țintă. Nevoiți să mergem pe covorul ud al toamnei, colorat și format din florile ofilite și frunzele căzute. Așa cum e el, mai greu și mai rece, călcându-l și urmându-l, vom ajunge unde trebuie. La destinație. Cu Dumnezeu!
Bine zicea cândva fratele nostru mai mare, Pavel: ,,Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”
Mi-e dor de ziua aceea… Mi-e dor de ziua aceea când toamna nu va mai cădea nimic. Doar lacrima, păcatul, moartea și noaptea. Când toamna nu vor mai cădea nici frunze și nici flori. Va fi ziua noastră. O întâlnire măreață. Cu tot ceea ce am lucrat aici pentru El. Cu miliardele de îngeri. Cu apostolii, sfinții, aleșii Lui. Și nu în ultimul rând, cu Acel ce-n viață, noi toți L-am urmat.
Mi-e tare dor de ziua aceea!
Mario Bîc – www.ciresarii.ro
