Viaţă pentru mama mea. Partea I

Era o zi neobişnuit de caldă de Ianuarie şi eu stăteam plictisită în casă, aşteptând-o pe mama să vină de la spital, să aflu rezultatele analizelor sale. Prin mintea mea se derula întregul film al ultimului an din viaţa mea şi ştiam că nu aş mai putea trece încă o dată pe acolo, simţeam că dacă ea va fi bolnavă iar, eu voi păţi ceva. Credinţa mea era şi aşa destul de clătinată de ultimele valuri ce o izbiseră puternic, oamenii erau atât de superficiali şi lucrurile nu erau deloc în regulă în viaţa mea. Nu mai puteam trece încă o dată prin chinul de a-mi vedea mama bolnavă de cancer, de a avea grijă de ea,  de a avea grijă ce să îi spun ca nu cumva să o supăr, de a-i cumpăra mereu fructe şi de a o obliga să le mănânce pentru că ea mereu îmi spunea: „Kate, nu îţi mai consuma banii cu mine! Ai şi tu nevoie de ei, nu te mai consuma cu mine.” Şi eu o priveam mereu cu teamă, cu grijă totodată, încercam să văd cu ochii mei fizici ceea ce se petrecea în ea, cum evolua tumoarea în corpul ei şi oare ce puteam face eu ca să o opresc. Fluturii îmi zburau de zor de parcă eram îndrăgostită, însă eu nici vorbă de aşa ceva. Băieţii erau şi ei dezamăgitori, majoritatea dintre ei nu aveau idee despre ce însemna să fii un gentleman şi doreau de la tine să le dai tot ce îţi cereau şi să-ţi ştie fiecare secundă din viaţă. Mă săturasem de aşa ceva! Mama mea era mult mai importantă decât cel mai frumos băiat din lume, iar acum nu îmi ardea de nimeni. O, cât avea să mai dureze până va veni odată de la spital? Telefonul suna ocupat, lacrimile îmi înecau privirea şi mâinile îmi tremurau puternic.

Am dat o raită prin toate camerele casei, amintindu-mi de fiecare clipă petrecută în casa părintească. M-am aruncat în patul părinţilor mei şi m-am aşezat pe locul unde dormea mama, inspirând adânc mirosul ei, de teama că în curând s-ar putea să nu-l mai simt niciodată. Eram furioasă pe El, mă întrebam mereu de ce îngăduise să ni se întâmple numai nouă toate astea? În ultimele luni am fost loviţi şi încercaţi din toate părţile. Ba probleme cu tatăl meu, ba cu unul din fraţi. Şi eu se presupunea că trebuia să rămân puternică, deşi eram cea mai mică din toată familia. Eu fusesem forţată să mă maturizez mult prea repede, să închid într-un cufăr toate visele mele şi să mă lupt cu viaţa. Simţeam că nu aveam niciun scop în viaţă, că nu eram bună decât să am grijă de casă şi de părinţi. Oare Lui îi păsa? Învăţasem că da, că era interesat de mine. Ei bine, acela fusese unul dintre momentele în care simţeam că Dumnezeu plecase departe de mine.

„Venim acasă în 20 de minute, Katie.”, îmi spuse scurt la telefon sor-mea. Aveam să aflu că acel coşmar se încheiase, sau că urma să avem parte de unul nou?

Scris de Milena Cismașiu – sursa:  intrebarileinimii.blogspot.ro