Unul dintre păstori a spus într-o zi ca se va face colectă pentru o femeie căreia i se amputase ambele picioarele. Avea nevoie să-și cumpere un cărucior.
ea, avea 2 cercei; erau cercei primiți de la mama sau de la bunica ei căci era un model vechi, erau 2 cercei din aur. Și i-a scos de la urechi și i-a pus acolo în cutia aceea, după care și-a târât cârjele și a plecat afară. Eu atunci, în momentul acela, când mi-am dat seama ce haine are pe ea, mi-am dat seama că de fapt ea dăduse tot. Ea avea un picior tăiat. M-am dus și am luat cerceii din farfurie și am fugit după ea; ieșise pe ușă afară căci era sfârșitul programului și i-am spus:
– Uite, tu nu ai bani, nu trebuie să dai tu; lasă că mai facem colectă și o să adunăm bani pentru femeia respectivă. Nu trebuie ca să dai tu cerceii aceștia, ia-ți cerceii înapoi. Fata, s-a întors spre mine, și cu o voce foarte dură mi-a spus:
– Auziți domnule, eu nu vi i-am dăruit dumneavoastră cerceii aceștia, eu I-am dăruit lui Isus. Așa că dumneavoastră nu mi-i puteți da, că nu-s ai dumneavoastră!
Și încet, încet târându-și cârjele (și nu am mai văzut-o de atunci) a plecat.”
* o povestire de Vladimir Pustan
