Calvarul așteptării

Sunt crunte momentele de așteptare. Sunt clipe de încordare, de tensiune maximă când timpul curge lin și duios, când în urechi auzi doar ceasuri împotmolite-n vreun dâmb al veșniciei. Fie că aștepți un tren ce duce-n sat, fie că aștepți cuprins de emoții sub vreun tei înflorit să vină ea… doamna cu pensia, e cumplit. Cel mai teribil moment de așteptare era cauzat de văru Licu.

Era iarna, decemvrie, înainte de sărbători când fiecare român știe ce are de făcut. Până atunci… nu prea știe, adică practică aflarea în treabă, vorba maestrului Petre Țuțea. Dar atunci are loc tăierea porcului. Cu cuțitul. Cu neamuri anunțate cu o zi înainte. Cu vecini. Cu copii. Cu toată casa pregătită special. Cu mașină de tocat. Cu toate cele și multe pe deasupra ajunsărăm și noi spre finalizarea proiectului. Adică… se știe, ne apropiam fulgerător de pomana porcului. Mici retușuri mai erau făcute ici și colo. Maica veghea la oalele cu carne fiartă. Mama prăjea cârnații în tigaie. Mămăliga clocotea pe foc ca vulcanul Popocatepetl în Mexic. Până se mai deschise ușa, fix de zece ori am numărat atent, masa se umplu de bunătăți. În centru mămăliga, dejurîmprejur castroanele cu carne, cu cârnați. Cum era mămăliga galbenă, ziceai că-i o expunere în miniatură a sistemului solar. Ne și așezarăm cuminți la locuri. Dar bizar era faptul că nimeni nu avea curajul să înceapă. În loc să ne căutăm și adâncim în blide noi tot cu capul pe fereastră. Aburii se ridicau semeți și-n ciuda noastră pe tavan. Așteptam de minute bune! Merindele dădeau semne de răcire… și Licu nicăieri. Cu fiecare minut ce trecea deveneam tot mai nervoși, irascibili. Pe cerul gurii, stelele aveau gust de caltaboș. O siluetă pedalând năprasnic se ivi în partea de jos a ferestrei. Era Licu! Din instinct am pus mâinile pe furculițe pregătiți de atac. Așteptam semnalul. Licu flutură triumfător mâna dreaptă în aer! Uraaa! Dezlegare!… Și Licu își lua locul la masă anunțând triumfător verdictul doctorului veterinar de la Naidăs. „E dat spre nimicire!”… aceasta era cea mai cumplită așteptare din copilărie, când așteptam lihniți de poftă și foame rezultatul analizei pentru trichineloză.

M-a impresionat până la lacrimi așteptarea marelui teolog al românilor, Dumitru Stăniloae. Eliberat de la Aiud în 1963, ajunge în gara București Nord la ora 12 noaptea. La ora 4 dimineața îi telefonează soției anunțând-o, fugitiv și fără a se prezenta, că soțul ei urmează să vină foarte curând acasă. A închis, urmând ca peste un sfert de oră să sune din nou, de data aceasta prezentându-se și anunțându-și soția și fiica, că a fost eliberat și se află în gară. Întrebat fiind de către fiica Lidia de ce nu le-a anunțat dintr-odată că a venit?, a răspuns: „Mi-a fost teamă să nu vă emoționați prea tare. Să n-ai un șoc, Mărioară, un atac de inimă!”… Era ianuarie! Ajuns la miezul nopții, după ani lungi și grei de temniță așteaptă patru ore în frig pentru a nu le șoca. Apoi le pregătește subtil după care se duce acasă cu tramvaiul. Ce Om! Ce creștin! Ce român! Aceasta-i România care nu apare la știri și care în momente ca acestea de înaltă exaltare patriotică îmi vine să zic asemenea maestrului Petre Țuțea: “Dacă Dumnezeu nu-I român, nu stau de vorbă cu El! “

Dani Surducan – ciresarii.ro