Viaţă fără voia ei. Partea VII

Banca din lemn putrezit pe care se aşezase Elisabeth scârţâia uşor la tremurul trupului ei. Izbucnise din nou în lacrimi şi inima i se strânse la gândul iertării pe cei care au rănit-o atâta timp. Însă o pace lină părea că se apropie de banca ei, acaparând-o cu liniştea sa. Se opri din plâns şi privi în jurul ei. Nu era nimeni ca să o poată vedea, aşa că răsuflă uşurată. În mintea ei se derulau cuvintele lui Timothy şi faţa lui Nick. Apoi îi apăruse imaginea furioasă a tatălui ei luând ciobul de la sticla spartă de bere şi venind înspre ea, aruncându-se asupra sa şi atingându-i faţa fină cu ea. O dâră de sânge roşu îi pătase rochiţa albă şi tăietura de pe faţă i se adânci până în inimă, lăsându-i cicatrici pe vecie. Îi auzea râsul diabolic al tatălui ei după ce-i tăiase faţa şi plânsul disperat al mamei ei când îşi văzu fetiţa de 12 ani privind cu teamă, neştiind dacă ar trebui să plângă sau să tacă.

Fii liniştită, totul a trecut.
Un susur blând, şi totuşi atât de puternic, îi răsări în inimă. Tresări speriată. A cui fusese vocea aceea? Nu era nimeni pe stradă. Poate înnebunea.
Sunt Eu. Am fost întotdeauna cu tine.
Încremeni la auzul acelei voci blânde. Cine îi vorbea? De fapt, cine începuse conversaţia. Simţea că acele cuvinte îi ofereau o pace nemaiîntâlnită şi nu-şi putea explica de ce amintirile dureroase dispăruseră din mintea ei tulburată. Lacrimile i se uscaseră pe obraz şi banca încetase a mai scârţâi.Rămase în tăcere câteva momente, dar cuvintele vocii blânde răsunau asemeni unui ecou puternic. Isus! El era cel ce-i vorbise mai înainte. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi de bucurie şi mâinile-i tremurau. Nu fusese niciodată singură. El o regăsise, răscumpărând-o prin iubire. Îşi amintise cum El încercase de atâtea ori să o aducă la El, odată avusese un vis care-i rămase întipărit în minte. Altă dată Îl simţise lângă ea. Dar acum era aici, din nou! Nu-L va mai lăsa să plece cu mâna goală, Îl va lua de mâna şi va merge cu El oriunde, numai să nu mai rătăcească în întuneric.
„Îţi dau totul, numai ia-mă cu Tine!”, îi spuse ea cu ochii înecaţi în lacrimi.
Avem un drum lung de parcurs împreună. Ia-Mă de mâna dreaptă şi nu te teme de nimic.
Cu ochii închişi, Îi întinse mâna şi simţise că ceva o atinse. Inima-i bătea asemeni unui iepure speriat. Deschise ochii şi văzuse că o picătură de apă i se prelingea pe mână, apoi încă una şi alta. O ploaie de primăvară începu dintr-o dată însoţită de un curcubeu. Dar cerul fusese albastru cu două minute în urmă!
Sunt Eu.
Râse. Deci Isus o luase de mână. Nu avea să-i mai dea drumul niciodată, avea să o încurajeze totdeauna. Lăsase în urmă trecutul ei pătat pe banca din lemn putrezit acoperit cu mâzgălituri de tineri aiuriţi, care credeau că dacă îşi scriau numele pe o bancă dragostea lor va dura pentru totdeauna.Curcubeul părea pictat de cel mai priceput artist, stropii de ploaie dansau în voie pe asfaltul curat şi păsărelele se ascunseseră sub florile copacilor. Lumea devenise dintr-o dată plină de culoare pentru Elisabeth. Cum de nu observase asta până atunci? De ce totul i se păruse atât de întunecat? Râdea de una singură şi nu înţelegea ce o apucase, însă ştia că Isus era motivul. Ce ciudat, credea că Dumnezeu era un spirit rău care strivea oamenii în picioare ca pe gândaci dacă nu făceau ce dorea El. Dar nici pe departe aşa! El era plin de dragoste, plin de îndurare şi întotdeauna gata să ierte. Acum înţelese de ce lui Timothy nu-i păruse rău că va muri.
-Abia aştept să-L văd pe Isus!, îi spuse el pe patul de spital.Sfârşitul părţii a şaptea.