O zi printre orfani

Mă aşez în genunchi pe gresia rece ca să pot vorbi cu un băieţel trist ce ne priveşte pe toţi cu melancolie. „Cum te numeşti?”, îl întreb eu privindu-l cu dragoste. „Cătă”, îmi răspunde el ruşinat privindu-mă cu ochii strălucitori. „Nu vrei să te las pe tine pe fotoliu?”, mă întreabă el apoi. Îi răspund că nu şi continui conversaţia cu Cătă, băiatul de 12 ani de la casa de copii. Deşi are 12 ani arată de 7 ani din cauza reumatismului care-l chinuie mai ales dimineaţa când se trezeşte. Cătă este un băiat scump care se află de numai o lună în casa de copii împreună cu cei doi fraţi ai lui. Visele lui sunt să termine cele 12 clase şi să-şi cumpere un tractor, asta i-a promis tatălui său ce se afla pe patul de moarte. Lui Cătă îi sunt dragi tractoarele pentru că ele îi reamintesc de momentele frumoase pe care le-a petrecut cu tatăl său. Îşi aminteşte cu nostalgie cum tatăl său îl punea în braţele sale şi-l lăsa pe el să conducă tractorul. Dar acum… s-a trezit într-un orfelinat. Nu mai are niciun părinte în viaţă, este nevoit să le spună femeilor care au grijă de el „tuşi” şi.. mă priveşte trist. Îi vine să plângă în faţa mea. Şi mie la fel. Aş vrea să-l iau acasă, să fie frăţiorul meu!

Aceşti copii nu au pe nimeni cărora să le pese cu adevărat de ei. Ei tânjesc după dragostea noastră, dar nu prea primesc multe vizite. Ciudat! Cu atâţia creştini în acele oraşe, chiar nimănui nu-i pasă de ei. S-au bucurat atât de mult când ne-au văzut că venim la ei, îmi amintesc de Dani, băieţelul de 5 ani care numai ce a învăţat să vorbească. Părinţii lui i-au dat foc în casă şi l-a salvat fratele său din flăcări. Ne-a îmbrăţişat pe toţi şi ne-a sărutat cu o aşa mare dragoste. A vrut să împartă cu noi din dulciurile ce i le-am dus, când desfăcea ambalajul avea grijă să mi-l pună mie în mâini numai ca să nu-l arunce prin casă. Apoi este Mădălina, sora lui Cătă. Îi este dor să meargă la biserică, să citească din Biblie. „Mai ştiu unele cântece de la biserică şi versete din Biblie!”, îmi spune ea cu bucurie-n glas. Inima mi se frânge pentru ei. I-am promis că data viitoare am să-i aduc o Biblie, am să-i dau versete.
Copiii aceştia sunt copii cu vise, cu inimi însetate după dragoste. Băieţii au adorat să se joace pe telefoanele noastre, fetele s-au îmbrăcat cu hainele primite. Poate că nu au o aşa mare valoare în ochii lumii, dar sunt preţioşi în ochii Săi. Sunt favoriţii Săi!Sunt 2 miliarde de creştini în întreaga lume şi 163 de milioane de orfani. Ştiu că nu le putem face dreptate tuturor orfanilor, dar măcar unuia dintre ei. Aşa-i că nu ar mai exista niciun orfan pe lume dacă creştinii ar face ceea ce Dumnezeu cere de atâtea ori? Am auzit multe lucruri în viaţa mea predicându-se prin bisericile unde am umblat, dar niciodată nu am auzit pe cineva vorbind cu pasiune despre această dorinţa sfântă a lui Dumnezeu. Biserica modernă este mult prea concentrată pe „problemele creştinilor”,cu ce ispite se mai luptă tineretul şi cum ar trebui creştinii să se îmbrace; ce să ne mai gândim şi la orfani, la sclavi, la prostituate?
În acele ore pe care le-am petrecut printre acei copii m-am simţi cea mai fericită fată din lume, zâmbetul mi-a fost nelipsit de pe buze şi parcă toate problemele mele nu au mai existat. M-am simţit împlinită, parcă visele mele începeau să devină realitate. Şi am realizat ceva: problemele oamenilor şi ale creştinilor nu se vor rezolva decât prin iubire. Nu vorbesc de iubirea cu vorba, ci de cea cu fapta. Până nu vom înţelege asta să nu ne mirăm că viaţa-i prea grea.

Mă doare inima când mă gândesc la cât de puţin ne pasă de aceşti copii preţioşi care au nevoie de vizitele noastre, de îmbrăţişările şi de sărutările noastre. Nu ne folosesc la nimic toate predicile şi vorbele pe care le rostim dacă am uitat de dragoste. Lui Dumnezeu nu Îi pasă de nimic, decât de dragostea noastră pe care o arătăm pentru El şi pentru oameni. Totul e-n zadar, dragilor. Am aflat şi eu asta abea acum! Am invitat să vină cu noi la orfelinat unele persoane care citesc Biblia şi care se îmbracă conform normelor creştine. M-au refuzat politicos, cu zâmbetul pe buze chiar. Mă bucur însă pentru ceea ce Dumnezeu mi-a arătat prin acele persoane. Oricum, am fost cu nişte oameni minunaţi la orfelinat! M-am bucurat extrem de mult cu acei copii şi L-am simţit pe Isus conducându-ne paşii. Am râs şi am plâns împreună. Nu voi uita niciodată acea zi. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru familia extraordinară pe care o am, pentru lucrurile pe care le am. Şi mă gândesc la Cătă, el nu are nimic. Dar dacă-L are pe Dumnezeu, este cel mai bogat dintre toţi!