Ai vrea ca Dumnezeu să existe?

Adus în sala de cursuri de un elev de-al meu, un tânăr pachet de muşchi ca luptătorii de K1, cu creastă blondă, gelată, şi cu un lănţic gros de-un deget la gât m-a acuzat mirat că sunt credincios. Cu aere de superioritate în  problema divinităţii, sigur pe el ca Saul din Tars şi cu nasul pe sus ca preotul Caiafa, flăcăul mi-a dezvăluit: „Vă pot demonstra, că Dumnezeu nu există!”. „Cum?” am întrebat zâmbind. „Vă aduc cărţi, vă aduc DVD-uri, vă aduc ce doriţi. Şi vă demonstrez că nu există! Am cercetat!”. „Ai toate dovezile? Dacă ţi-a scăpat ceva?”. „Nu mi-a scăpat nimic. Nu există pur şi simplu Dumnezeu. Nu se poate demonstra”.

În faţa a peste 15 perechi de ochi curioşi, am făcut câţiva paţi înspre el, am ajuns la băncuţa unde stătea, şi l-am întrebat aproape în şoaptă: „Câţi ani ai?”. „19”. „. Mulţi înainte. Eşti tânăr, eşti frumos… Să presupunem că acum eşti la spital. Eu sunt medicul, tu pacientul. Te-am consultat şi îţi comunic diagnosticul: Iubitule, ai cancer la ficat. E atât de avansat, încât la ora asta nici un medicament de pe piaţă nu te mai poate vindeca, nici o clinică din lume nu te poate opera. Nici un doctor nu te pot ajut, cu nimic. Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun: mai ai de trăit decât 6 săptămâni. Dacă ar fi aşa, ai vrea ca Dumnezeu să existe?”…

Băiatul a tăcut o clipă. Apoi, ruşinat a răspuns: „Da, aş vrea ca Dumnezeu să existe”.

Am mai discutat apoi cu tinerii 30 de minute. Le-am spus că nu există ateism. Ateismul este lipsa credinţei. Le-am spus că nu există întuneric. Întunericul, spunea Einstein, e lipsa luminii. Le-am spus că nu există frig. Frigul e lipsa căldurii. Le-am spus că nu există ură. Ura e lipsa iubirii. Le-am spus că nu există rău. Răul e absenţa binelui. Răul e absenţa Lui Dumnezeu.

În acest timp, băiatul a stat cu capul în jos. L-am iubit atât de mult. Pentru că în ochi, i-au apărut lacrimi…