Dumnezeu şi fondul de ten

Nişte fete de-a doişpea, au scos pe bancă un borcan uriaş cu alifie pentru… faţă! „E un fel de fond de ten”, zice o brunetă dealer Oriflame. „Vreţi să vă spun care e cel mai bun fond de ten?”, am întrebat clasa care a ridicat curioasă ochi din cărţi. Până şi băncile au ridicat uimite din sprâncene. „Careeeeeeee, dom’ profesor?”, s-a auzit un cor de doritoare. „Dumnezeu”. „?!”.

Le-am spus tinerilor că  Moise, când s-a întâlnit cu Dumnezeu pe Muntele Sinai, a coborât cu faţa lucitoare, poleită, încât oamenii nu puteau să-i mai privească chipul. Avea faţă de aur. „Ascunde-o sub măhramă”, a strigat poporul cu faţa arsă de soare. Iar Moise a fost cel mai blând om de pe pământ!

Le-am mai spus că Biblia precizează că atunci „când îţi întorci faţa spre El, te luminezi de bucurie”. Radiezi. Şi fericirea se vede pe faţă şi fără fond de ten. Feţele trebuie să ne fie luminoase nu doar în faţa proiectoarelor, ci pe fiecare metru pe care îl călcăm.

„E scump fondul de ten, fetelor. E adevărat, ascunde bine riduri. Sub el, şi-o babă cu faţa evantai, poate fi schimbată în puştoaică. Dar ce folos să trăim cu feţe netede ca de copil mic, dacă inimile ne sunt mai departe crăpate? Căutaţi să vă curăţiţi nu numai feţele, ci şi inimile!”.

După ce-am ieşit din clasă, m-am gândit că Biserica, deşi are fond de ten suficient, nu-l foloseşte. Altfel, nu-mi dau seama de ce atâţia fraţi şi surori, duminica la adunare n-au feţele strălucitoare!

Dumnezeu să vă lumineze feţele. Sunteţi Luna lui, dar nu de pe cer, ci de pe stradă. Lumina lui să se vadă în dumneavoastră. Reflectaţi. Radiaţi. Trăind aşa, Biserica  nu va mai fi nevoită să cumpăre fond de ten. Dar nici lumea!