A FI OM E LUCRU MARE!!!

Ieri, 3 decembrie 2010, am avut marea onoare să fiu alături de Asociaţia Distroficilor din Arad şi să particip la întâlnirea lor cu ocazia Zilei Internaţionale a persoanelor cu dizabilităţi. Am participat ca şi volunar în scopul de a ajuta să pregătim tot ce este necesar pentru întâlnire şi a fi de folos semenilor mei. De multă vreme eram cu inima la aceste persoane speciale şi am aşteptat să apară o portiţă în care să ma implic şi fizic nu doar prin vorbe şi simple vizite. Întâlnirea a fost una spontană pentru mine. Dar înainte aş dori să vă spun câteva cuvinte despre asociaţie. Aceasta a fost înfiinţată în 19 februarie 1992, şi totul a pornit de la un simplu concurs de şah. Mihai Fighir (în imagine) participând la un campionat de şah în Italia, a văzut buna organizare de acolo şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi în diferite grupuri, a luat hotărârea împreună cu soţia să înfiinţeze şi în Arad o filială pentru persoanele care au aceste probleme, pentru a le ajuta să socializeze, să comunice şi să se integreze în societate. Totul a început de la 2 (Mihai şi Rodica, soţ şi soţie) ambii dependenţi de scaunul cu rotile. Ambiţia lor a fost mult răsplătită odată cu trecerea timpului, în prezent în asociaţie fiind în jur de 50 persoane, dintre care 10 familişti (soţ – soţie).
Din moment ce statul nu i-a sprijinit în decursul timpului, au purtat pe umerii lor toată reutatea şi s-au zbătut să facă rost de un loc unde să se poată întâlnii cu toţii. La început se întâlneau acasă la Mihai şi Rodica, dar acum cu ajutorul lui Dumnezeu au un spaţiu al lor, central, curat, frumos, cald şi accesibil pentru fiecare dintre ei.
Întâlnirea de iri a avut şi un scop creativ: fiecare dintre ei să facă un proiect în care să privească asociaţie precum o corabie şi cum privesc ei relaţia asociaţie – membrii şi membrii – asociaţie. M-a impresionat până la lacrimi ceea ce am auzit, iar la sfârşitul acestui articol o să puteţi citi una din operele de artă creată de Lidia Leahu (membră a asociaţiei, suferind de Distrophie Musculară). În urma discuţiilor purtate, s-a propus ca pe viitor membrii să facă împreună o piesă de teatru, astfel să dea din ei tot ce pot mai bun şi să-şi arate cu adevărat talentele. Un lucru ce m-a impresionat mult a fost propunerea unui alt membru care zicea să facă grupuri pentru a merge în vizită la persoanele care nu se pot deplasa (şi ţin să menţionez faptul că marea majoritate a membrilor au o stare agravată de sănătate, dar totuşi se gândesc la semenii lor) şi să fie o încurajare pentru ei.
Am văzut aici familii cu adevărat fericite, care se iubesc şi se vede asta din privirile lor. Atâta gingăşie, grijă şi atenţie nu am mai văzut la nici un cuplu până acum. Iar fericirea care li se citea pe faţă, e o altfel de fericire pe care o vedem noi la tot pasul, e o fericire profundă pe care am vrea să o trăim fiecare. Toţi cei pe care i-am cunoscut zâmbeau şi mă
îmbiau să zâmbesc. M-au primit cu aşa căldură în mijlocul lor, şi aveam impresia că mă cufund într-un borcan cu miere şi mă temeam să nu mă înec de atâta dulce şi frumos ce e.

Un alt lucru impresinoant pentru mine a fost rugăciunea câtorva dintre ei, printre care se rugau pentru Guvernul nostru, chiar dacă acesta e gata să le taie şi din puţinul cu care ei reuşesc să supravieţuiască. E greu să trăieşti în România în vremurile astea mizere, dar e atât de frumos să ştii că ai un Dumnezeu la care poţi apela oricând şi care te iubeşte aşa cum eşti şi la final s-a jucat şah şi s-au purtat discuţii interesante. Eu am stat, am ascultat şi am incercat să învăţ câte ceva de la fiecare dintre ei.

Aş vrea să trag un semnal de alarmă tuturor celor care citiţi aceste rânduri. Învăţai să preţuiţi viaţa, şi acceptaţi-o aşa cum este ea dată de la Dumnezeu. Nu mai fiţi atât de înfumuraţi, nemulţumitori, neiertători. Sper să învăţăm cu toţi lecţia solidarităţii de la aceşti oameni simpli. Dacă îl vedem pe cel de lângă noi că e gata să cadă, să-i întindem mâna şi să-l ajutăm. De ce să lovesc în el doar pentru că nu este ca mine? Am eu siguranţa zile de mâine? Dacă vei ajunge într-un scaun cu rotile ţi-ar plăcea să fi marginalizat? Poartă-te cu cei din jur cum ai vrea să se poarte şi ei cu tine. Vorbeşte-le cum ai vrea să-ţi vorbească şi ei. Iubeşte-i aşa cum ai vrea să fii şi tu iubit. E atât de greu să fi OM?? Haideţi să aratăm că suntem cu adevărat oameni şi să simţim cu cei de lângă noi. Dacă nu vom putea plânge cu ei, sigur vom putea să le ştergem lacrimile. Dar cel mai frumos lucru ar fii să-i facem să zâmbească şi să-i ajutăm să nu se mai lovească de barierele sociale care îi rănesc mereu.
Rămân la aceste cuvinte şi aş vrea să le mulţumesc în mod special lui Mihai şi Rodica pentru tot efortul ce îl fac şi să le promit că voi fi mereu aproape de inima lor. Iar pe voi dragii mei cititori, vă rog să îi aminţiţi îi rugăciune şi să fiţi o încurajare pentru toţi cei pe care îi vedeţi pe stradă într-un scaun cu rotile!!!  A FI OM E LUCRU MARE!!!

CORABIA

Cu mult timp în urmă, prin anul ’92,
S-a pus prima scândură, unei corăbii noi.
În timp, lucrarea a propăşit
Şi ea curând s-a şi sfârşit.
Corabia fiind gata acum,
Corăbieru’ o luă la drum.
Dar stai! Că am uitat ceva …
ADMR ea se numea.
Plecă încet, uşor plutind,
Cu câţiva oameni dănţuind.
Mihai, corăbier fiind,
Din drum nu s-ar mai fi oprit.

Dar piedici … des a întâlnit,
Când vântul s-a dezlănţuit.
Pe maluri arca a poposit,
În 2000 m-a întâlnit.
Eram copil, dar am urcat,
Şi drumul toţi l-am continuat.
Mai de demult, multe nu ştiu,
Căci eu venisem mai târziu.
De-atunci, pe unde ne-am oprit,
În arcă oameni au venit.
Dar ei nu se urcau uşor,
Se chinuiau în stilul lor.
Când noi eram mulţi adunaţi,
Toţi ne simţeam ca nişte fraţi.
Nimeni nu era străin,
Toţi ne simţeam ca în cămin.
Din arcă jos de ne-am fi dat,
Valul sigur ne-ar fi luat.
De Rodi însă eu acum,
Că-i eroină pot să spun.
Mult sacrificiu a depus,
S-ajungă ADMR-ul sus.
Şi fiecare am luptat,
Cu noi, cu ce-am întâmpinat.
În arcă, multe valuri bat,
Principiul e : „Nicicând nu cad!”.
Însă de cad, m-oi ridica,
Nu e povara aşa de grea.
Voi birui orice ar fi,
De stâncă nu mă voi izbi.

Lidia Leahu – 03.12.2010

Editorial scris de Florina Patru…© www.crestintotal.ro

Citeste mai multe editoriale de Florina, Te astept in fiecare Sambata