Observaţia făcută de acest frate diacon scoate în evidenţă faptul că multe biserici sunt moarte. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să fie un exemplu pentru societate, s-a transformat într-o fantomă pentru aceasta. Biserica, în gândirea acesteia, a devenit un locaş al fricii, şi nu în mod deosebit de Dumnezeu, ci mai degrabă o teamă de oamenii care cârmuiesc biserica locală.
Cine ar avea curajul să afirme în zilele noastre că în bisericile evanghelice româneşti ura şi divorţul sunt ascunse sub preşul bisericii? Cine ar îndrăzni să confrunte scamatorii şi profitorii bisericeşti? Care din păstori ar avea curajul să predice de la amvon despre idolii şi corupţia existentă în propria biserică? De unde vor ieşi acele strigăte care se vor împotrivi tradiţionalismului prezent în bisericile româneşti?
Cu cât ne întrebăm mai mult despre viaţa adunării locale, cu atât ne înfricoşăm, sau chiar ne pregătim pentru atac. Dar împotriva cui vom lupta? Înaintea lui Cristos, toţi suntem vinovaţi, deoarece am transformat Biserica Sa într-o fantomă, sperietoare de oameni, alungându-i pe aceştia de la Casa Împăratului Ceresc.
Dorinţa de a schimba anumite lucruri, devine o pricină de poticnire pentru cei care se opun explicării şi interacţionării cu Scriptura, cu Biserica, iar mai apoi cu societatea în care am fost aşezaţi să aducem glorie Celui care ne-a adus înaintea Tatălui Ceresc. O astfel de situaţie nu este unică în viaţa Bisericii creştine, deoarece Cristos i-a prezentat lui Ioan în Apocalipsa viaţa de slujire a unei biserici necredincioase… continuare
