E tot mai prezent şi mai influent un tip de creştin cu caracteristici foarte ciudate, care se manifestă într-un mod suspect şi contrar elementelor cu care Biblia defineşte adevăratul creştinism. De fapt, el este o anomalie, un fel de reeditare a ceea ce Pavel numea creştiul firesc. Acesta se numeşte creştin pe sine însuşi, dar caracteristicile şi caracterul lui nu cuprind elementele minime care definesc un creştinism autentic. Iată căteva elemente care îl caracterizează:
- Nu se raportează la semeni şi nu dă socoteală. Pentru el semenii sunt doar fiinţe care pot fi folosite pentru atingerea propiilor interese. Neavând o relaţie personală cu Dumnezeu, nu se supune nimănui şi nici nu acceptă să dea socoteală de ceea ce face. De fapt, scuza lui este că dă socoteală numai “înaintea Domnului” şi acest lucru, spre nefericirea lui se va întâmpla, dar atunci va fi prea târziu.
- Este zgârcit, considerând că, oridecâteori dă, sărăceşte. Nu dă zeciuială, pentru că i se pare că îi rămâne prea puţin, sau dacă o dă doreşte să deţină el controlul, dând unde vrea el şi doar atunci când are chef. De fapt, el dă mai uşor un os unui câine, iar dacă dă unui semen ceva, ar vrea ca acesta să-i rămână veşnic îndatorat. De fapt lucrul acesta este explicabil, pentru că, cine nu se dăruişte pe sine însuşi Domnului, nu poate dărui din ce primeşte de la Stăpânul, pe care de fapt nici nu-L recunoaşte.
- Îi bârfeşte pe alţii, pentru că este mai uşor decât să confrunte. El este întotdeauna la curent cu tot ceea ce se întâmplă, numai că sursele lui de informare sunt oamenii care vorbesc fară să le pese de realitate, care distorsionează adevărul sau, în cel mai fericit caz, interpretează lucrurile în aşa fel încât partea negativă, care poate fi caricaturizată, să fie cât mai evidentă. El este capabil de mari isprăvi reuşind să-şi vorbească de rău chiar şi propria biserică; în acest sens, într-o oarecare măsură, se bârfeşte singur.
Mai face şi alte lucruri, dar nu are sens să le enumerăm, pentru că nici timpul şi nici spaţiul acordat unui editorial nu sunt suficiente. Pentru el, păcatul are gust dulce şi plăcut; în plus, îi şi încurajează pe toţi cei care trăiesc în păcat şi în neorânduială. Din punct de vedere divin el este de capul lui, pentru că a fost lăsat de capul lui din pricina forţării libertăţii oferite de Dumnezeu. Romani1:21-22 “fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înnebunit”; cred că cea mai grea lecţie pe care o învaţă omul în viaţă este să accepte că depinde 100 % de Dumnezeu şi să accepte să nu mai trăiască de capul lui. Nu cred că poate fi o înşelăciune mai mare decât să crezi că, eşti creştin, să trăieşti cu speranţa că vei moşteni cerul şi totuşi să te trezeşti că după o viaţă trăită de capul tău, nu vei avea acces în Împărăţie, chiar dacă de nenumărate ori ai spus „Doamne, Domane”.
sursa: maranatatm.ro
