Dumnezeu – Artistul 2

Spuneam intr-unul din articolele mele anterioare ca, prin tot ce a creat, Dumnezeu dovedeste un simt artistic si un bun gust desavarsit, iar noi, ca si copii ai Lui, ar trebui sa-I urmam exemplul si in acest aspect.

Imi place sa-mi imaginez Biserica locala ca si pe un stup de albine, unde, intr-o atmosfera de forfota continua si de haos aparent, fiecare poate sa-si expuna si valorifice la maxim talentul, abilitatile, chemarea, spre folosul lui si al celor din jur, zidind, in functie de inzestrarile proprii si de talantii primiti, Imparatia. Dumnezeu ne-a numit pe toti madulare unii altora. Fiecare dintre noi are un rol unic si special in trupul lui Christos. Ar fi de-a dreptul hilar daca toti am fi la fel, am actiona la fel, am sluji la fel. In deplina concordanta cu darurile spirituale pe care le avem, maiestria si usurinta fiecaruia de a face anumite lucruri care celorlalti li s-ar parea greu de infaptuit, daca nu chiar imposibile, ne ajuta sa ne gasim locul si rolul in Biserica, sa ne simtim utili si impliniti. Incepand cu fratele pastor, dirijorul de cor, usierul sau paznicul, bucataresele, echipa de inchinare, coristii sau cei care canta in fanfara, baietii de la sistemul de sunet (acolo unde exista), electricienii, zidarii, tamplarii, zugravii, contabilul si secretara, isi gasesc cu totii locul potrivit in sistemul acesta complex numit Biserica locala.

Dar … artistii?

Am stat de vorba, de-a lungul timpului, cu o serie de artisti renumiti, persoane mature spiritual si cu reputatie in domeniul fiecaruia si aproape toti mi-au spus acelasi lucru: nu isi gasesc locul in Biserica locala, se simt frustrati si ar face orice sa-si poata valorifica talantii la potentialul lor maxim slujind cu aptitudinile si iscusinta lor comunitatea.

Am un prieten pictor. Il cunoaste toata tara, am vazut mai multe emisiuni cu si despre el la diferite posturi Tv, am citit articole elogioase in presa la adresa lui, a avut si are expozitii nenumarate in tara si in strainatate, printr-o activitate laborioasa si sustinuta si-a castigat respectul confratilor lui de pretutundeni dar, cu toata stradania lui de a se implica, nu a reusit pana acum sa faca nimic in Biserica. Defapt, sunt sigur ca daca i-as pomeni numele, foarte putini din cei care formeaza lumea evanghelica de la noi ar spune ca au auzit de el. Cum se explica asta? De-a lungul anilor, mi-a marturisit ca a organizat sau participat la numeroase evenimente artistice, a donat o parte din lucrarile lui in scopuri caritabile dar… nu a reusit niciodata sa realizeze ceva in colaborare sau chiar sub tutela Bisericii. “Nu ai incercat sa te implici, sa-ti oferi serviciile?” l-am intrebat. “Ba da, cum sa nu?” mi-a raspuns. “Cand Biserica era in constructie, am stat de vorba cu pastorul si i-am prezentat viziunea mea despre felul in care ar trebui sa arate zona amvonului. Am pus pe hartie mai multe variante chiar. Dar, in final, a preferat sa-i lase pe constructori sa faca treaba asa cum stiu ei, cu baptistierul in spatele amvonului incadrat de stalpi din rigips, deasupra caruia troneaza nelipsitul poster cu paraiasul si cascada… Pacat, as fi facut totul pro bono, nu doream nici o recompensa!”

Am o prietena tot pictorita. S-a stabilit de cativa ani in strainatate. Vernisaje, expozitii de mare succes in Roma, Venetia, Paris si alte locuri celebre. La un moment dat a indraznit sa organizeze in orasul din care plecase, in Romania, un eveniment mai aparte; o expozitie cu vanzare, urmand ca tot profitul sa fie donat unei fundatii caritabile care se ocupa de copii cu dizabilitati. S-a gandit sa ceara ajutorul Bisericii locale pentru organizarea si mediatizarea evenimentului. Dupa multe negocieri, a reusit. Biserica s-a implicat. Rezultatul? Nici un tablou vandut. “Nu pretul tablourilor a fost de vina”, mi-a spus ea mai tarziu, “Daca in Italia sau Franta lucrarile mele se vand cu zeci si chiar sute de mii de mii de euro, aici am stabilit niste preturi modice, ridicole chiar, dorinta mea era sa ajut acea fundatie, dar se pare ca aici pur si simplu oamenii nu au gust pentru arta, daca nu le pui in fata un peisaj cu un cerb si o caprioara care tocmai beau apa din iaz si cu doua pasarele care stau pe creanga cioc in cioc, cu “rapirea din Serai” sau macar imaginea lui Isus cu bastonul in mana, inconjurat de fix o suta de mioare, ei nu au ochi pentru a privi altceva…” mi-a mai destainuit artista, cu un zambet amar, a dezamagire.

Mai am un prieten, muzician. Canta la chitara dumnezeieste. Inainte de a se converti a fost celebru printre muzicienii laici de la noi. A fost desemnat “cel mai bun chitarist al anului” din Romania. Trupa in care canta cu 15 ani in urma umplea stadioanele la concertele pe care le sustinea. Chiar si dupa convertire, ofertele nu au incetat sa apara. Loredana Groza si Holograf l-au curtat cu insistenta. Desigur, le-a refuzat, preferand sa-si foloseasca iscusinta si creativitatea “pentru Domnul”. Dar, ciudat, toate incercarile lui de a se implica in activitatile muzicale din Biserica locala au fost sortite esecului. Nici in echipa de inchinare, nici macar ca si tehnician de sunet nu a fost acceptat. “Cum asa?” l-am intrebat intr-o zi. “Au fost multi ani de zile in care, in timp ce cei de varsta mea jucau fotbal pe maidan sau mergeau in cluburi, eu nu am lasat chitara din mana. Am studiat si am muncit ca un nebun pana ce am ajuns sa pot canta asa. Daca as fi mediocru, cu siguranta s-ar gasi un loc si pentru mine” mi-a raspuns.

Mai am un prieten, profesor de muzica. Pianist foarte talentat, compozitor si aranjor. O persoana simpla si modesta. Am cantat cu el, o vreme, in echipa de lauda si inchinare dintr-o biserica renumita. Isi facea slujba cu pasiune,  duminica de duminica, si nu numai. Parea mai nonconformist datorita tinutei (costumul si cravata nu erau chiar pentru el). Aspectul acesta i-a atras multe reprosuri. Defapt, nu cred ca a primit prea multe aprecieri de la frati pentru daruirea lui sau macar pentru faptul ca, la orice program, el era prezent pentru a acompania cantarea bisericii, la pian. Pana in tr-o zi cand, cu o anumita ocazie, a cantat o cantare la acordeon. E de prisos sa spun cate “amin” si “aleluia” au rasunat din sala. Dintr-o data, acordeonul l-a ajutat sa-si schimbe statutul de rebel. Iar mie mi-a clarificat multe lucruri in ce priveste felul in care sunt vazuti artistii in Biserica.

Si mai am un prieten artist … si as putea continua cu astfel de exemple la nesfarsit…

Am  fost, in diverse ocazii, si nu putine, pus in fata situatiei de a alege intre a fi eu insumi si a aplica propriile maniere de expresie ale actului artistic sau a ma incadra in cliseele impuse: “ai grija cum te imbraci”, “fii atent la gesturi”, “atentie la ce cantece pui pe lista”, “trebuie sa tii cont de…”, cu alte cuvinte, “exprima-te dar asa cum vrem noi”.

Defapt ce este un artist? DEX-ul ne lamureste: o persoana de talent care lucreaza în mod creator într-un domeniu al artei. Deci, in definitie este vorba de talent (dar, vocatie, inzestrare), de arta (muzica, pictura, teatru, sculptura, etc.) si “un mod creator“.

Bun, asta inseamna ca un artist adevarat aduce ceva aparte prin arta lui, este CREATOR si CREATIV, face lucrurile intr-un mod unic, personal si NOU. Aha, oare nu tocmai aici sa fie punctul sensibil? Oare nu tocmai aici sa se gaseasca explicatia faptului ca artistii sunt socotiti drept ciudati si nonconformisti? In Bisericile noastre, cu structura si reguli bine determinate si batute in cuie, personaje de genul acesta ar compromite imaginea, nu? Noutatea la noi nu este de dorit. Suna a razvratire, nu?

Un artist, prin structura lui, iese din tipare, da lucrurilor o infatisare noua, daca nu ar fi asa, nu ar fi artist. Sclipirea lui de geniu, fara de care actul artistic nu ar avea loc, il face diferit si, deseori, greu de inteles. Formele, sabloanele, tiparele lipsesc din vocabularul artistilor. Visatori si traind in lumea lor fara gratii, artistii au un “defect”: nu-ti vor permite sa le tai aripile. Ei sunt facuti sa zboare si daca ti-a trecut prin cap sa le pui limite si bariere in exprimare, i-ai pierdut; e ca si cum ai incerca sa-i inchizi intr-o colivie.

Ma gandesc la David, un artist desavarsit, capabil sa scrie atatia psalmi de o frumusete si o profunzime coplesitoare, capabil sa alunge duhurile rele doar cantand la harpa si capabil sa danseze gol pusca in fata chivotului lui Dumnezeu … hmmm cata lipsa de conformism in gestul lui. Ma gandesc la Isus care nu stim daca a compus vreun cantec sau daca a pictat vreun tablou dar intreaga lui umblare pe Pamant a fost o fascinanta opera de arta si, in acelasi timp, un monument de nonconformism.

Eu cred ca Adevarul poate fi proclamat in multe feluri. De cate ori un cantec nu a lucrat in noi mai mult decat zece predici? Cati dintre noi nu am vibrat in fata unui tablou sau a unei sculpturi care ne-a relevat, intr-un mod aparte, un adevar biblic. Desigur, daca avem ochi sa privim asa ceva. Cat potential este in arta, cu toate formele ei, in a raspandi Evanghelia si a largi Imparatia!

Acestea fiind spuse, lansez si eu o intrebare nevinovata: Are Biserica astazi nevoie de artisti?

Pot sa intuiesc anumite raspunsuri dar …va las pe voi