Realizat de Oana Grigore – RVE Bucuresti
Toate partiile interviului vor putea fi ascultate aici.

Realizat de Oana Grigore – RVE Bucuresti
Ultima parte a interviului va fi postat maine pe Crestintotal.ro.Va astept!

Iar daca nu ati ascultat primele parti Click aici si ascultati.
Toate partiile interviului vor putea fi ascultate aici.

Iar daca nu ati ascultat prima parte click aici si ascultati.
Toate partiile interviului vor putea fi ascultate aici.

Toate partiile interviului vor putea fi ascultate aici.

- Urasc gerul, nametii uriasi, viscolul care-ti inteapa obrajii si-ti ingreuneaza mersul, cazaturile pe gheata si degetele degerate.

- Iubesc mirosul de iarba proaspat cosita, gustul merelor verzi, culese din copac, milioanele de culori ale toamnei, fosnetul padurii, cantecul ploii si zborul maiestuos al vulturului, desenand spirale transparente pe albastrul nesfarsit al rasaritului.

- Iubesc motivatiile adanci, care te determina sa lupti cu lumea intreaga si cu tine insuti, convingerile pentru care esti gata sa fii rastignit, principiile care-ti mentin verticalitatea.

- Urasc superficialitatea si ignoranta! Urasc lucrurile facute de mantuiala, fara pasiune!

- Iubesc urcusul, efortul suprem, sa-mi simt inima batand nebuna, sa strang din dinti si sa mai fac un pas, lac de transpiratie… Iubesc privelistea magistrala ce se deschide la picioarele mele!

- Iubesc mainile batatorite ale mamei si timbrul cald, inconfundabil al vocii ei ca de inger!

- Urasc strigatul brutal, gesturile lipsite de tandrete, accesul de superioritate al celui frustrat si arogant.

- Iubesc discretia, cuvintele misterioase, comorile ascunse dupa care trebuie sa sapi adanc.

- Iubesc palma intinsa a unui prieten; o recunosc dintr-o mie. Exista in freamatul strangerii de mana ceva nedefinit care te face sa cunosti omul, dincolo de vorbe si gesturi formale.

- Urasc mastile, interesele meschine, privirea perfida si dispretuitoare, zambetul fals, intentiile de manipulare.

- Iubesc candoarea din ochii copiilor, gingasia si nevinovatia lor, jocurile lor naive si lipsite de ascunzis.

- Iubesc promisiunile implinite si oamenii care se tin de cuvant. Cand cineva ajunge la timp la intalnire, mi-a castigat, definitiv, respectul.

- Urasc explicatiile seci, vorbele goale, inutile, minciunile care vor sa se sprijine una pe alta.

- Iubesc cuvintele cumpatate, judecata omului modest si nobil, nesofisticat, izvorata din lucrurile marunte si obisnuite ale vietii, simplitatea si naturaletea.

- Iubesc mana intinsa cu generozitate, ajutorul dat la timp, bunatatea care nu-si trambiteaza intentiile.

- Urasc nepasarea din privirile trecatorilor!

- Iubesc lucrurile facute bine, duse pana la capat.

- Iubesc prezenta Ta, atingerile Tale electrizante, iubesc sa ma alinti, sa ma rasfeti, sa Te stiu alaturi, sa-mi canti cantece de leagan si sa-mi soptesti la ureche infiorate povesti de dragoste, sa ma ghemuiesc in bratele Tale, sa-Ti simt respiratia langa inima mea si sa adorm ca un copil, coplesit de cea mai adanca pace.

- Urasc sa stiu ca m-am indepartat de Tine, ca Te-am neglijat, ca am evitat sa-Ti vorbesc, ca Te-am respins cu buna stiinta, ca nu-Ti mai recunosc vocea, ca Ti-e dor de mine iar eu pastrez distanta, din orgoliu sau din nebagare de seama.

- Iubesc drumul inapoi, sa alerg spre Tine cu respiratia taiata, iubesc imbratisarea Ta, zambetul Tau ingaduitor, caldura si blandetea cu care imi repeti, iar si iar: “Orice ar fi, te iubesc!”

Articol scris de Chris >>> www.rochris.ro

Ii admir pe vizionari, pe cei cu mentalitate de invingator, pe cei care isi urmeaza visele pana in panzele albe trecand peste tot si toate, pe strategi si pe oamenii mari ai istoriei si stiintelor care, pornind de la un vis mic, au infaptuit lucruri uriase. Dar toate acestea mie imi sunt straine.

La fel cum, straine imi sunt si visele de noapte. Stiu foarte bine ca somnul e alcatuit din vise, deci, creierul meu fiind (inca) functional, cred ca visez, la propriu, dar mi s-a intamplat extrem de rar, doar de 3-4 ori in toata viata, sa tin minte ceea ce am visat. Am incercat sa urmez sfaturile unora care m-au invatat cum sa lenevesc dimineata, cand ma trezesc, sa revin cat mai lent la starea de veghe, sa am langa pat un carnetel si un creion pentru a-mi nota ceea ce am visat, inainte sa uit dar, … degeaba, la mine nu functioneaza.

Imi amintesc ca, in copilarie, parintii mei isi povesteau dimineata, la prima ora, visele, si le dadeau aproape de fiecare data cate o interpretare de ordin spiritual. Ii ascultam curios si fascinat de tot ce auzeam si imi spuneam ca, pesemne, pentru a visa, trebuie sa ai niste abilitati speciale.

Si totusi, intr-o noapte, mi s-a intamplat ceva cu adevarat special: AM VISAT! Cred ca eram undeva, in jurul varstei de 5 ani. Pana atunci nu avusesem vreo jucarie dar, intr-una din putinele drumetii pe care le facusem in oras, vazusem intr-o vitrina o masinuta de culoare rosie. Si in noaptea aceea am visat ca masinuta e a mea. Mica, eleganta, cu usi care nu se deschideau si volan la care nu puteam avea acces, dar cu rotile bine unse si cu un motoras care o facea sa prinda suficienta viteza cat sa particip la tot felul de intreceri si sa ies, de fiecare data, invingator, timp de o zi intreaga, masinuta a fost jucaria mea perfecta. Copiii se uitau cu jind la mine, sau la ea, nu mai stiu, si am imprumutat-o fiecaruia cateva minute sa se joace, “numai sa n-o strice”, apoi a venit seara, mama ne-a chemat la culcare, iar eu am parcat masinuta intr-un loc sigur si, cu mintea la pretioasa mea jucarie, am adormit, oboist de atata aventura… Dimineata, desigur, primul meu gand a fost la masinuta rosie si, pentru ca nu-mi aduceam prea bine minte unde anume o parcasem, am inceput s-o caut, mai intai prin casa, apoi in curte, pe drum,  prin gradina, prin toate locurile unde ar fi putut fi ascunsa… M-au intrebat ai mei “ce anume cauti?” dar mi-era rusine sa le raspund; pe de o parte eram constient ca fusese doar un vis, ca nimeni nu-mi daruise o masinuta si ar fi ras de mine daca le-as fi spus ce era in sufletul meu, dar pe de alta parte visul fusese atat de real si il traisem cu atata intensitate incat masinuta aceea trebuia sa existe undeva … Am renuntat cu greu s-o mai caut, si cumva, in adancul sufletului, cred ca a ramas un ciob de speranta ca intr-o zi, o voi gasi si ma voi putea din nou juca cu ea.

Intr-una din zilele trecute, cineva mi-a facut, mai in gluma, mai in serios, un cadou aparte. Ati ghicit, o masinuta! Teleghidata, nou-nouta, rosie si mult mai frumoasa ca cea din vis. Am desfacut-o cu grija din ambalaj si am facut cateva ture prin sufragerie. Functioneaza perfect, prinde viteza mare, directia si franele sunt in stare cat se poate de buna. Pe deasupra, clipeste din faruri, cu nonsalanta. Dar, in cateva minute, mi-a devenit plictisitoare si am abandonat-o, nu mai are nici un farmec acum …

Da, unele vise se implinesc prea tarziu!

Mi-a spus mai demult, un domn bine ca in tinerete a avut un vis. Care a devenit obsesia vietii lui. A facut totul ca el sa prinda contur si si-a folosit toata priceperea, timpul si energia pentru infaptuirea lui. Peste multi ani,  si-a vazut visul cu ochii, reusise sa-l duca la bun sfarsit. Dar, ciudat; cu o nebanuita durere in glas, mi-a marturisit ca nu se mai bucura de el. Tot efortul, tot drumul greu strabatut pana aici, toate renuntarile si sacrificiul de pe parcurs, puse acum in balanta cu ambitia de a-si implini visul l-au determinat sa traga o concluzie amara, pe care mi-a rostit-o in fata, clar si raspicat, cu deplina convingere: “N-a meritat!”

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Pare nebunesc dar nu sunt preocupat de viitor. Visele, daca am avut vreodata, le-am abandonat demult. Imi place sa cred ca, pe traseul acesta, aparent boem, pe care-l strabat de multa vreme, Cineva isi implineste visul pe care L-a urzit pentru viata mea. Atat!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Asadar, nu ma consider, nici pe departe, un visator. Si totusi, deseori, cu ochii deschisi, imi permit sa las un vis sa se aseze peste mintea mea. Unul singur care, repetat de atatea ori, recunosc ca a devenit ca o obsesie. E greu sa-l descriu si nici n-as vrea, e prea pretios si prea personal. E vorba despre intalnirea cu Isus. Imi imaginez cum Il voi imbratisa si apoi Ii voi cadea la picioare. Cum ma voi lasa infiorat de atingerea Lui… Cum, orbit de stralucire si mut de incantare, Il voi auzi rostindu-mi numele … Oh! …

“Voi alerga spre Tine si Te voi tine strans, la piept, o clipa lunga;

Nebun de fericire, voi fi uitat ca-am plans demult.

O vesnicie-intreaga, privind in ochii Tai adanci, o sa-mi ajunga

Sa-Ti spun in soapta, cat mi-a fost de dor!…”

… Cat mi-a fost de dor!!!! …

scris de CHRIS – www.rochris.ro

Disponibil: CD

Pentru a comanda, vă rugăm să completați

formularul. Click aici sau clik pe poza.
Asculta 2 Melodii de pe albumul nou(click)


“Cred ca Domnul canta inimii mele iar eu Ii redau cantarea.”

Pe Luminiţa o cunosc de o viaţă. Drumurile noastre muzicale s-au intersectat adesea. O persoană îndrăgostită de Cer, un spirit al închinării profunde, o prezenţă care te conectează instantaneu cu înălţimile. Dincolo de faptul că este O VOCE uriaşă a muzicii creştine contemporane româneşti, Luminiţa este pentru mulţi un mentor, un slujitor, un model, un lider, un om al lui Dumnezeu care a depăşit limitările şi barierele impuse de diverse sisteme şi a putut zbura liber către Domnul, o inima care bate pentru cei pierduţi, un caracter frumos, slefuit cu grijă prin smerenie, lacrimi şi, deseori, prin frângere. Cred că Luminiţa cunoaşte la fel de bine culmile cele mai înalte şi văile cele mai adânci.

Chris: Luminiţa, în primul rând mulţumesc că ai acceptat să avem acest dialog! Îmi amintesc perfect ziua în care ne-am întâlnit prima oară, era în vara anului 1996, la un festival la Peştera Urşilor. Acolo, dintre multele trupe, care se străduiau să-şi facă simţită prezenţa, auzită măiestria şi ascultaţi decibelii, a urcat la un moment dat o fată micuţă de statură, care nu ar fi atras deloc atenţia prin prezenţa ei, cu batic pe cap, cu fustă lungă şi cu chitara în mână. De la primele acorduri, liniştea s-a aşternut peste auditoriu. Totul a încremenit brusc, parcă natura însăşi s-a aplecat să-i asculte cântecul. A fost un moment superb, înălţător, plin de vibraţie. Este vorba de tine, desigur,  Luminiţa, tu îţi mai aminteşti cum au fost vremurile începutului?

Luminita: Îmi amintesc…

De dragul lui Isus, am lăsat tot ce reprezenta pentru mine TOTUL.

Muzica era identitatea în care umblam…oamenii mă ştiau, strigau după mine pe stradă, eram cunoscută ca “Luminiţa cu voce de aur” … (exclud partea în care copiii râdeau de mine, îşi dădeau coate şi spuneau: “uite-o pe fata aia cu nasul mare care cântă frumos!”) Îmi doream o carieră în muzică, eram pregătită să dau lumii bogaţia pe care o aveam, dar lumea nu era gata să primească această bogăţie, oricum, în forma  simplă pe care o deţineam atunci: “un dar valoros ambalat prost”-spuneau ei… Profesorul meu de canto şi mentorul meu muzical, Constantin Ştefănescu, îmi spunea: “Luminiţa, eşti tu conştientă de ce deţii? De ceea ce a pus Divinitatea în tine?”…ştiu că zâmbeam şi atât, mie îmi plăcea să cânt şi cântam…restul nu mă interesa.

Cînd inima mea l-a întâlnit pe Ceatorul ei, după care tânjea …de dragul Lui, am renunţat la muzică. Şi trei ani nu am mai cântat, timp în care am fost în şcoala zdrobirii “eu”-lui, în care vasul meu a fost curăţat, transformat, am primit o identitate  nouă în Isus,  şi am devenit cu adevărat un dar preţios care putea fi dăruit oamenilor, nu prin formă , ci prin conţinutul şi valoarea lui. El m-a pregătit şi m-a trimis: “du-te şi cucereşte lumea pentru Mine!”

La Peştera Urşilor, a fost prima mea apariţie în această identitate. Eram în zonă cu câţiva tineri din biserica mea. Liderul de tineri, îi cunoştea pe organizatori şi a insistat să cânt şi eu. Când am urcat pe scenă, aveam grijă să nu se vadă că îmi tremura picioarele de emoţie. Am cântat”clipe”, primul meu cântec compus, cu mesaj creştin.

Mi-am închis ochii…de data aceasta Îi cântam Lui.

Dumnezeu mi-a oferit  atunci şansa  să pot da mai departe ce a turnat în mine. A pus lângă mine oameni scumpi, deosebiţi, cu viziune, care să mă ajute să continui lucrarea  care mi-a dat-o.  Şi vreau să specific: Aron Filimon, mulţumesc din inimă, pentru inima  ta sensibilă, pentru susţinere. Tu şi familia ta  aţi devenit familia mea din Oradea pentru câţiva ani.  Gabriel Baruţa, Florian si Iuliana Chelu şi toţi acei care mi-au pus la dispoziţie resurse să pot lucra în darul meu, mulţumesc. Chris… da, atunci ne-am cunoscut, îmi amintesc bine! Dar …muzica ta m-a influenţat foarte mult, dinainte; fără să ştii, m-ai încurajat să cânt ceea ce simt. Mulţumesc!

Chris: Între timp, lucrurile au evoluat mult, în viaţa ta, pe plan personal, spiritual şi muzical. Hai să le luam pe rând: mai întâi pe plan personal, unde eşti acum, vorbeşte-ne despre tine şi familia ta!

Luminita: Sunt căsătorita din 1992, am un soţ minunat, Gabi, şi trei fii, Iosif, Sami şi Luci.  Sunt mândră de ei! Ce pot să spun?…că sunt mari??? Că au crescut în ochii mei şi nu ştiu când s-a întâmplat asta? Timpul trece…poate avem unele regrete în ce priveşte timpul pierdut, dar încercăm, cât mai avem suflare, să-l recuperăm, să facem tot ce depinde de noi ca şi părinţi, ca fiii noştri să intre în promisiunile Lui, în moştenirea Lui.

Chris: Muzical cum au evoluat lucrurile? Ştiu că ai avut o mulţime de concerte în ţară şi în afara ţării, ai fost prezentă, slujind în închinare, la diferite conferinţe şi festivaluri, ai realizat mai multe albume, ai lansat trupa Callatis Praise, ai avut o serie de colaborări cu diverşi alţi artişti, spune-ne câte ceva despre proiectele tale desfăşurate de-a lungul anilor!

Luminita: În general, un artist are tendinţa de a se uita numai înainte, când e vorba de proiecte sau împliniri, să muncească până la epuizare, fără să privească înapoi. Aşa şi eu. De multe ori devin nemulţumită când aştept prea mult ca un proiect nou să ia fiinţă, uitând câte împliniri miraculoase mi-a dăruit Domnul în decursul anilor, din punct de vedere profesional cât şi spiritual. Aşteptarea e bună!  Am experimentat asta de multe ori. Zdrobirea e bună!…nu e plăcută dar e folositoare. Orice lucrare îşi are testul ei. Iar mie îmi place să-I aduc Domnului jertfe plăcute şi scumpe, care au un preţ de plătit. De multe ori acest preţ a fost alcătuit din lacrimi, durere,  ore de aşteptare, sentimentul de neputinţă, dependenţă totală de El… Şi El totdeauna m-a recompensat cu inspiraţie profetică în cântecele mele, cu binecuvântări şi multe surprize, una dintre acestea, fiind fiul meu mijlociu, Sami, care cântă cu mine. E minunat să vezi că investiţia pe care o faci se materializează. Asta seamănă a rod.:) Şi sunt binecuvântată! Domnul este Sursa inspiraţiei mele, un râu de viaţă care mă înviorează, mă motivează şi mă poartă spre împlinirea destinului meu în El.

Despre proiectele desfăşurate…ele au fost şi vor mai fi …pentru că Domnul va termina ce a început pentru mine, pentru că lucrările Lui nu sunt la sfârşit …aşa că, tot ce îmi doresc este să rămân disponibilă. Să merg acolo unde El mă cheamă. Astea-s proiectele mele viitoareJ.

Chris: Spiritual cum stăm? Unii ar spune, judecând după aparenţe, aşa cum, din păcate, mulţi dintre noi suntem obişnuiţi, că lucrurile au involuat; de la imaginea ta de “soră smerită”, aşa cum aminteam, cu batic şi fustă lungă, şi până la cea de azi, ieşită oarecum din tiparele cu care sistemul ne-a obişnuit, e o diferenţă…

Luminita: Eu îl port pe Domnul meu în inima mea şi El îmi călauzeşte paşii. Restul sunt detalii în care nu vreau să mă pierd. Conţinutul  e mai valoros şi contează mai mult decât forma. Asta este ceea ce cred eu. Şi apoi, nu-mi permit să-L îngrădesc pe Domnul în nici un fel. Pentru mine, Domnul, e un MARE DUMNEZEU! Şi vreau să-L văd aşa!!! Plin de mareţie şi putere!

Chris: Cunosc pasiunea ta vie pentru închinare. Majoritatea cântecelor tale vorbesc desluşit, de la sine, despre relaţia pe care o ai cu Isus, despre momentele intime de părtăşie cu El, sunt o expresie a sentimentelor tale de adorare, înălţare, reverenţă şi dragoste pentru Domnul nostru, cântecele tale poartă în ele fiorul închinării autentice, în Duh şi în Adevăr, care te molipseşte, pur şi simplu, ascultându-le. Cum s-au născut aceste cântece?

Luminita: O poveste lungă…după câţiva ani de la renaşterea mea în El, Domnul mi-a încredinţat acest dar, de a compune cântece de  închinare, şi eu l-am primit exact aşa: ca un cadou preţios. Am înţeles că muzica este un instrument de care trebuie să mă folosesc, dar care să slujească oamenilor…orice dar, chiar dacă e dar, nu e pentru tine, e pentru alţii. Aceasta a fost şi este problema cântăreţilor, în general, folosesc darul în scop personal, pentru satisfacţie proprie. Ce e mai grav, e ca se întâmplă şi în lumea  muzicală creştină. Îmi place competiţia, dar cea constructivă, cea care te impulsionează spre a face ceva bun pentru Domnul, nu acea concurenţă care îl face pe fratele tău să se simtă neînsemnat, fără valoare. Valoarea noastră este în EL.

…când am înţeles cine sunt, ce identitate am în Cristos, am pornit pe acest drum cu inima întărită în El. La fiecare atingere a Lui, eu vibram…şi aşa s-au născut multe din cântecele mele, din experienţa mea personală cu El, din trăirile pe care le-am avut în prezenţa Lui…

Eram mulţumită cu ce făceam şi credeam că aşa o să fie mereu. Dar când Domnul are un plan pentru tine, El te va duce în Văi, ca apoi să te ridice pe Înălţimi.

Dacă mă pui să-mi amintesc cea mai proeminentă trăire a mea cu Domnul, aceasta este zdrobirea.  El s-a folosit de multe momente de criză prin care am trecut, în care eu mă simţeam în mocirlă, ca să scoată perle la lumina…o inima care fremăta de dorul închinării şi a părtăşiei cu El. Îmi place să spun că Domnul ştie să stoarcă de la mine ce e mai bun…aşa face El, ştie să mă determine să dau ce e mai bun din mine. Cioplirea este un procedeu dureros, dar Domnul mi-a cizelat caracterul în El, m-a transformat într-un închinător. Este mare lucru să te abandonezi de voie bună în mâinile Olarului, să-ţi laşi ambiţiile, orgoliul, să renunţi la propriile vise pentru a le îmbrăţişa pe ale Lui. Şi totdeauna Visele Lui sunt perfecte, ţi se potrivesc perfect.

Ştii, nu cred că am cu ce mă lăuda …singurul motiv de laudă este ceea ce face El în mine! Sunt dependentă de El în creaţie. Şi îmi place asta, chiar dacă unii specialişti o consideră comoditate, eu urmăresc Ungerea …şi am să aştept acel moment atât cât trebuie să aştept, dar când va veni, nu îl voi rata!

Chris: Deci, care este legătura între latura spirituală şi cea muzicală a personalităţii tale?

Luminita: Cred că Domnul cântă inimii mele iar eu Ii redau cântarea .

Chris: E vizibil ca ai ales sa traiesti in dependenta totala fata de Domnul. Lucrul acesta nu e tocmai comod, presupune anumite riscuri si, poate, chiar momente de deznadejde. Povesteste-ne cum e sa traiesti prin credinta, descrie-ne o experienta sau mai multe prin care ai trecut si din care ai invatat ca acest mod de viata merita insusit.

Luminita: Lui Dumnezeu Îi face plăcere să trăim în dependenţă totală, nu de lume, ci de El. Vrea ca noi să ne punem încrederea totală în El, aşa încât să recunoaştem şi să fim martori, că este un Dumnezeu  vrednic de încredere şi Atotputernic. De multe ori zborul mi-a fost frânt, m-a făcut să înţeleg că am ţinut în mâini vânt, că am construit castele de nisip …asta prin puterea mea. Renunţarea la  unele din “proiecte”, a fost  o jertfă de bun miros pentru Dumnezeu, adusă pe Altarul Ascultării. A accepta voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta, nu înseamnă să te resemnezi, ci înseamnă să te îmbraci cu veşmântul destinului pregatit de El, în orice vreme. În experientele mele, am învăţat că “a asculta” face mai mult decat o jertfă. De aceea, am adoptat ascultarea de Dumnezeu, ca un mod de viaţă. Nu ştiu drumul, dar ştiu CINE mă călăuzeşte! Şi mă aştept la lucruri bune, pentru că gândurile Lui sunt bune pentru noi, nu de nenorocire, ci de pace, ca să ne dea un viitor şi o nădejde.(Ieremia 29:11)

Chris: Sa ne intoarcem la latura muzicala; desigur, anii au trecut, lucrurile s-au schimbat radical, in ultima vreme, in muzica crestina din Romania. Tu crezi ca in bine sau in rau?

Luminita: Cred că în vremurile din urmă , Domnul Îşi va ridica un popor de închinători, va restaura “cortul” lui David! (Amos 9:11, 12)

Dacă punem darurile noastre, ca şi cântăreţi, în slujba lui Dumnezeu, vom fi “ceata de Leviţi” a României. Şi eu cred că Domnul Îşi face lucrarea Lui “ciudată”, dar minunată cu noi, în noi, în România, cu muzica şi cu cei care o cântă, iar El Îşi va lua slava.

Chris: Acum esti un veteran in domeniu (ia-o ca pe un compliment), esti un nume de referinta, un artist si in egala masura, un slujitor al Imparatiei care, printr-o lucrare autentica, originala, plina de miez si substanta a devenit un model pentru tanara generatie. Cum te raportezi si ce sfaturi le dai celor care astazi bat la portile “afirmarii”?

Luminita: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”(Mat.6:33) Este un sfat universal valabil în toate domeniile. Nu te înalţa tu singur, lasă-L pe El să te ridice!

Chris: Daca ai putea da timpul inapoi si s-o iei de la capat, ai schimba ceva in modul tau de a face o aceasta lucrare muzicala si spirituala, in egala masura?

Luminita: Nu ştiu…toţi tindem oarecum spre perfecţiune, dar Unul singur e perfect! Dumnezeu! Cu siguranţă dacă aş lua-o de la capat, tot aş face greşeli. Din greşeli fiecare dintre noi are ceva de învăţat. Şi Dumnezeu se poate manifesta, în slăbiciunile noastre, ca un Dumnezeul Tare! Nu vreau să ies în evidenţă cu nimic, vreau ca El să se vadă în tot ce fac, pentru că am un Dumnezeu care se evidenţiază în mine.

Chris: Daca e sa vorbim despre viitor, cam care ar fi proiectele tale?

Luminita: Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu! Orice proiect, e pus la Altar.

Şi cred că planurile Lui pentru mine şi familia mea, sunt minunate!

Chris: Mulţumim, Luminiţa, pentru frumoasele şi bogatele gânduri pe care ni le-ai împărtăşit. Îţi dorim să mergi drept, înainte, pe calea aceasta pe care Domnul a trasat-o pentru tine, spre a fi o binecuvântare tuturor celor care sunt atinşi de cântarea ta de laudă!

Interviu luat de Chris pentru CrestinTotal.ro

®www.CrestinTotal.ro … pentru toate interviurile click aici

Cand stai de vorba cu Liviu, nu poti sa nu fii realmente impresionat de modestia care-l caracterizeaza. Este genul de om pe care ti-l faci prieten in primele cinci minute de cand l-ai cunoscut. Compozitor, textier, vocalist, poliinstrumentist, Liviu si-a petrecut o buna parte din viata pe scena, in studiouri si in salile de repetitii. Cu toate astea, cel putin la prima vedere, el pare un om obisnuit, extrem de echilibrat si fara a poseda ceva din aerul unei vedete. O discutie cu el, decurgand intr-un mod natural, ca intre prieteni, e o adevarata placere.

Chris: Liviu, intre anii 1992 – 1997 ai fost chitarist al formatiei CRISTIA, formatie care a inregistrat un album demo si a avut concerte in tara despre care, la vremea aceea, s-a vorbit mult. Cand tota lumea se astepta sa deveniti un varf de lance in muzica cu mesaj crestin din Romania, CRISTIA s-a destramat. Te-am regasit apoi slujind ca lider de lauda si inchinare intr-o biserica din Cluj. In 1998 – 1999 devii membru in trupa One (chitara-bass), dar din nou, cu toate ca trupa “beneficiaza” de muzicieni foarte talentati si cu experienta, in scurt timp se destrama. In sfarsit, in aceeasi perioada, apare albumul tau “Camara cu cantece” care marcheaza debutul carierei tale de cantautor. Ai absolvit Conservatorul. Ai cantat o vreme cu Filarmonica de Stat Sibiu. Mai tarziu ai obtinut catedra si astazi esti profesor de muzica de camera la Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca,  unde ti-ai dat si doctoratul. Totusi, dragostea ta fata de muzica crestina contemporana nu te-a tinut departe de scena, astfel incat astazi faci parte din trupa Vertical, cu care ai sustinut, in ultimii ani, o serie de concerte si ai inregistrat un album “Dincolo de cuvinte”. Spune-ne, Liviu, cum a fost drumul pana aici?

Liviu: A fost super. Un drum pe cat de dificil pe atat de frumos si cu siguranta necesar. Am inceput sa cant la 15 ani impreuna cu trei dintre prietenii mei bistriteni Oli, Remus si Aulus. Alcatuiseram un grup care mai tarziu s-a numit Emanuel B. Eu cantam la bass. Formatia Emanuel B a activat cam trei ani. In acest timp am cantat la multe evenimente, am aparut la doua editii ale festivalului “Cristia” si am inregistrat albumul: “Ce este omul”. Dupa ce toti membrii trupei au devenit studenti in diferite orase, activitatea grupului Emanuel B a incetat. Eu, fiind la Cluj, am continuat sa cant la bass in formatia Mesaj care pe atunci avea componenta: Ionel Bonta – chitara, Anca Ciora – clape, Lili Copaceanu – voce, Cristian Tranca – tobe. In 1993 se naste trupa CRISTIA unde eu cantam la chitara.  Impreuna cu aceasta formatie am progresat foarte mult din punct de vedere tehnic. Aveam cateva ore de studiu individual zilnic, plus repetitii cu toata trupa de trei – patru ori pe saptamana. In aceasta formatie am inceput sa compun primele piese. Impreuna cu Cristi Tranca – tobe, Radu Negreanu – voce, Radu Serban – clape si Florin Nistor – bass,  am inregistrat demo-ul formatiei care continea doua piese in limba engleza. Din pacate trupa “Cristia” s-a desfiintat in primavara lui 1997. M-am implicat apoi in alte proiecte: am realizat propriul albumul “Camara cu cantece”, am colaborat cu tupa One, am cantat in trupa Fragil, am colaborat cu Liviu Bocaneala, am produs impreuna cu  Patriciu Pop albumul “Ferestre spre cer”, am colaborat cu artisti din muzica laica printre care Adrian Berinde, Razvan Krivach, trupa Verde, trupa Puzzle, trupa Musix, formatia Transilvania Brass. Dar cel mai longeviv proiect si cel mai aproape de inima mea este tot in muzica crestina si anume, trupa Vertical. Aceasta formatie are in componenta instrumentisti exceptionali: Patriciu Pop – clape si voce, Zoly Jambor – chitara si Marius Popa – tobe. La o intrebare atat de scurta am dat un raspuns atat de lung. Dar drumul pana aici inseamna pentru mine aproape 21 de ani de studiu, de reusite si esecuri, de vise cu ochii deschisi si de trairi intense. Spun ca acest drum a fost necesar din cauza relatiilor pe care le-am avut si a experientelor care m-au maturizat.

Chris: Asa cum spuneam, la un moment dat ai lansat un album de cantautor “Camara cu cantece”. Ai crezut atunci ca printr-o activitate solo ti-ai gasit, in sfarsit, identitatea artistica?

Liviu: Sincer, nu mi-am dorit o activitate solo. In urma desfiintarii grupului CRISTIA, ma gandeam sa renunt la genul acesta de muzica. Oricum, doream sa cant intr-o orchestra simfonica dat fiind faptul ca am absolvit Academia de Muzica. De fapt am si cantat in orchestra Filarmonicii din Sibiu. Albumul “Camara cu cantece” a fost doar o incercare timida, iar aceasta se datoreaza în mare parte prietenilor mei care, cunoscand piesele, m-au incurajat sa le inregistrez. Pana si titlul albumului ii apartine lui Calin Valean. Despre o activitate solo pot vorbi foarte putin. Cele aproximativ 20 de concerte in care am prezentat albumul sunt prea putine pentru a putea vorbi de o “cariera” de cantautor. Cat despre identitatea artistica, eu sunt instrumentist si ma straduiesc sa fiu unul cat mai bun. Sunt bucuros ca mi-am gasit identitatea de crestin. Multumesc lui Dumnezeu pentru frati, pentru prieteni si pentru identitatea pe care o am in Hristos.

Chris: Stiu foarte bine ca, in viata ta a a vut loc un episod interesant; imediat ce ai terminat conservatorul, nu ai reusit sa gasesti un loc de munca in domeniu, astfel incat, o vreme ai lucrat ca si paznic de noapte intr-o companie. Sunt sigur ca ai traversat o perioada de dezamagiri si frustrari. Mai tarziu lucrurile s-au schimbat radical. Dar, a propos de identitatea ta in Hristos, haide sa zabovim putin la aceasta perioada, cum ai reusit s-o traversezi, ce ai invatat, unde ai vazut interventia Domnului?

Liviu: A fost o perioada interesanta intr-adevar. La inceput a fost frustrant dar apoi am experimentat la propriu trairea prin credinta. Salariul era mai mic decat chiria asa ca am facut tot felul de munci pe langa serviciul acela. Titi Mereu imi dadea de lucru in amenajari (spargeam faianta si caram moloz). Lucram 5 ore pe zi si seara mergem la paza. A fost o perioada de munca fizica pana la epuizare si foarte putin somn. Inca mai recuperez J. Dar in tot raul e si-un bine. Am citit mult in acea perioada, ca noaptea ce era sa fac… Citeam cu creionul in mana, luam notite, meditam, ma rugam. Si speram ca sunt adevarate versetele din Matei 6:31-33 “Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: “Ce vom mânca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?” Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Modul in care am inteles atunci sa caut imparatia a fost sa citesc, sa studiez Biblia si sa ma rog. Am facut asta cu toata inima. Poate ai citit “Print si cersetor” a lui M. Twain. Cam asa s-a intamplat si cu mine. De la o saptamana la alta am devenit din paznic de noapte, profesor la Conservator. M-au sunat de la Academie si mi-au zis ca am fost propus pentru postul de profesor colaborator la clasa de tuba. Simplu, nu-i asa? Domnul e bun si are grija de copii Lui.
Chris: Sa revenim putin la primul tau album; chiar daca el este unitar din punctul de vedere al conceptiei, varietatea temelor si mesajelor din piesele care-l alcatuiesc este evidenta. Cum s-au nascut aceste cantece?

Liviu: Piesele de pe “Camara cu cantece” sunt expresia unei cautari atat in planul formei cat si al continutului. Din punct de vedere stilistic se vede cel mai clar o anumita diversitate. Cred ca face parte din preocuparile oricarui compozitor cautarea unor structuri elastice atat pentru sectia ritmica cat si pentru linia melodica. In ceea ce priveste continutul textelor, piesele redau in mare parte framantarile majore din perioada adolescentei. Sunt si cateva cantece de lauda sau inchinare care s-au nascut in urma implicarii mele in Grupul Studentesc din Marasti – Cluj.

Chris: In “Camara cu cantece” sunt incluse si cateva piese care par mai mult de dragoste (gen Talisman) decat cantari crestine: “Stai langa mine”, “As fi vrut”, si trebuie sa fortezi un pic nota spre a le gasi o interpretare “religioasa”. Ma refer la ele, chiar daca albumul nu e tocmai nou, stiu ca o parte din aceste cantece sunt folosite de trupa Vertical in concerte.  Este nevoie de mult curaj pentru a le include in repertoriul vostru? Sau ati tintit, din start, si un public mai putin “de biserica”?

Liviu: Cred ca a fost mai mult intentia de a iesi dintr-un anumit sablon. In anii `90, in muzica crestina romaneasca exista o prea putina preocupare pentru cuvintele folosite in texte. Acea “limba de lemn” atat de contestata in ultimul deceniu, isi pusese amprenta si asupra textelor din cantarile religioase. Le-a uniformizat, le-a sablonat. Cantecele au devenit aproape niste lozinci cantate. Eu nu contest valoarea unor cantari evanghelice care sunt cu adevarat inspirate. Mai degraba acuz mediocritatea unor cantece asa-zis “contemporane”. In ceea ce ma priveste, piesele despre care vorbesti au fost o incercare de a iesi din sablon. Este aportul meu la efortul de destelenire a limbii.
Chris: Si totusi, piesa ta celebra, cunoscuta si cantata peste tot (recunosc ca este si preferata mea) este una de inchinare, si anume: “Astazi vin la Tine”. Nu te intreb cum s-a nascut aceasta piesa; mi se pare foarte usor de intuit raspunsul. Intrebarea mea este: O data la cati ani poti compune o piesa care sa faca inconjurul lumii?

Liviu: Piesa: “Astazi vin la Tine” este ceea ce numesc o piesa inspirata. Desi contine o linie melodica relativ simpla si un text obisnuit, piesa mai are “ceva”. Acel “ceva” a facut-o celebra. Asa ca meritul nu este al meu. Eu am fost unealta prin care acel “ceva” s-a exprimat, a luat forma. La textul acestei piese a contribuit si Calin Valean, si unde-s doi sau trei… puterea creste… N-o sa-ti raspund o data la cati ani compun o astfel de piesa pentru ca efectiv nu stiu. Nu tine de mine. Iti voi raspunde altcumva. Daca este adevarat ca in creatia unui artist 99% este munca si 1% inspiratie, atunci o piesa dintr-o suta va fi ca si “Astazi vin la Tine”. Dar sunt unii compozitori foarte inspirati, care in mod practic imi infirma teoria. Tu ce zici?

Chris: Sunt de acord cu tine si pot sa-ti spun ca acest cantec simplu si obisnuit, asa cum il numesti tu, a fost si este o mare binecuvantare pentru mine si pentru multi dintre prietenii mei, avand acel “ceva” care te conduce foarte usor spre inchinare. De altfel, stiu ca aceasta piesa a fost cumparata si de o alta formatie, care a imprimat-o pe un album. Pornind de la aceasta idee si de la vasta activitate muzicala, spune-mi te rog: se poate trai in Romania din “muzica crestina”?

Liviu: In Romania se traieste greu din orice. Eu cred ca sunt putini romani multumiti de veniturile obtinute. Majoritatea muncesc foarte mult pentru a putea face fata unor cheltuieli elementare. In general artistii fac parte dintre acesti oameni. Institutiile artistice finantate de stat o duc extrem de rau. Unele sunt chiar pe punctul de a-si inchide portile. Pentru artistii crestini este mai greu pentru ca “piata” lor este mult mai mica. Si trebuie sa recunoastem ca interesul pentru arta, mai ales in mediile rurale, este extrem de mic. Ca sa poata trai din muzica, artistul crestin trebuie sa fie in acelasi timp si manager si producator si comerciant. Cei care pot sa faca toate astea s-ar putea sa reuseasca sa traiasca din “muzica crestina”. Eu nu ma numar printre ei.

Chris: Sa fie acesta unul din motivele pentru care, in Romania, atat de putine trupe reusesc sa aiba un parcurs de durata? E un fenomen vizibil, acela in care trupele se destrama, nu rezista “pe piata”  mai mult de cativa ani, unii muzicieni, fosti componenti ai acestor trupe,  cauta alte formule, se nasc trupe noi dar cu acelasi “destin”; in scurt timp ele dispar. De ce se intampla asa? Pun aceasta intrebare referindu-ma si la trecutul tau, periplul prin diverse grupuri si formule…

Liviu: Sunt mai multe motive pentru care majoritatea trupelor nu rezista in timp. Unele sunt absolut normale. Multe trupe se constituie in perioada de formare a tinerilor. Ulterior multi dintre acestia se dedica altor activitati si renunta la muzica. Unii sunt chemati la lucrarea muzicala doar pentru o perioada. Stiu multe persoane, muzicieni talentati, care au renuntat la muzica si au imbratisat lucrarea pastorala, sau predica, sau slujesc in alte moduri. Pe de alta parte, in Romania nu putem vorbi despre o industrie muzicala crestina. Din acest punct de vedere, argumentele care stau la baza longevitatii trupelor din vestul Europei, SUA, Canada sau Australia, sunt total diferite de cele din tara noastra. Eu vad insa arta crestina ca o lucrare la care cei ce sunt chemati si raspund chemarii, vor gasi mereu modalitatea in care sa poate sluji.
Chris: Ce crezi tu ca lipseste muzicii crestine din Romania ca sa poata iesi in afara?

Liviu: “Muzica crestina” din Romania nu are o traditie. Nu exista o educatie adecvata a tinerilor. Din punct de vedere al nivelului tehnico-interpretativ nu suntem competitivi. Abia in generatia actuala de elevi sunt multi tineri care urmeaza scoli de muzica. Ei au mai multe sanse de a iesi in afara. Muzica crestina romaneasca sta destul de slab si la capitolul compozitie. Dincolo de toate acestea artistii crestini trebuie sa invinga o anumita mentalitate atat in interiorul bisericii cat si din exteriorul ei. Un artist crestin are putine sanse sa fie mediatizat la scara nationala, chiar daca muzica lui ar fi competitiva. Mai este si problema limbii. Pentru a iesi in afara, artistii romani ar trebui sa cante in limba engleza. Altfel ne putem prezenta doar in diaspora, in cel mai fericit caz.

Chris: Pentru ca ai experienta unei activitati artistice desfasurate in afara sferei crestine (ai amintit la inceput ca ai cantat cu Filarmonica din Sibiu, iar acum instruiesti generatii de muzicieni), spune-mi, dupa opinia ta, care este deosebirea intre un artist crestin si unul necrestin?

Liviu: In primul rand cred ca e vorba de un mod de viata. O altfel de raportare la lume si la valorile ei. Acest mod de viata are la baza o relatie autentica cu Christos. De asemenea artistii crestini sunt intr-un permanent proces de desavarsire, de sfintire. Si asta se rasfrange atat in modul de viata cat si in arta lor. Artistii crestini sunt in primul rand crestini si apoi artisti pe cand dincolo calitatea de artist o sucomba in multe cazuri pe cea de om. Arta crestina contine un mesaj inaltator, indiferent in ce curent se incadreaza. Noi cantam despre viata, bucurie, nadejde, biruinta, dragoste… Cantam despre nevoia omului de Dumnezeu, despre jertfa mantuitoare a lui Isus… Arta crestina, in ultima instanta, iese din sfera abstractului.

Chris: Ai spus mai devreme ca in piesele tale incerci sa eviti limbajul de lemn si expresiile prea des repetate in muzica religioasa. Cata importanta are in meajul pe care vrei sa-l transmiti prin arta ta, limbajul pe care-l folosesti?

Liviu: Problema limbajului este indelung dezbatuta. Se vorbeste despre originea si scopul lui si daca dincolo de simbolistica limbajul are sens. Muzica este considerata ea insasi un limbaj care depaseste granitele etnice sau culturale. Un mijloc de comunicare de la suflet la suflet, la nivelul afectelor. In acest fel muzica transmite un mesaj intr-un continut subiectiv. Atunci cand folosim cuvinte in muzica, comunicarea nu va mai fi doar afectiva, ci si rationala, desi nu vom reusi sa obiectivam mesajul in totalitate. Preocuparea noastra ramane aceea de a da un sens pozitiv artei, si aceasta printr-o continua preocupare pentru relatia cu Christos si printr-o slefuire a muzicii si a textelor.

Chris: Mi se pare foarte important pentru cei care te cunosc si indragesc muzica ta sa ne spui ce planuri ai pe viitor…

Liviu: Ultima perioada din viata mea a fost foarte aglomerata si am fost implicat in actiuni care nu au avut de-a face cu muzica. Dar si acestea trebuiesc facute. Acum lucrurile par sa revina la o oarecare “normalitate”. Pe plan muzical m-am retras din orice colaborare cu artistii din muzica laica. Am simtit ca e vremea  pentru o dedicare totala in lucrarea cu muzica in biserica. M-am implicat in unul din grupurile de lauda si inchinare de la Faclia (trupa de seniori). Am preluat si formatia de tineri a bisericii. Alaturi de  aceste doua grupuri vreau sa slujesc in perioada urmatoare, sa ne lasam folositi de Dumnezeu. In paralel, trupa Vertical inregistreaza un material nou. Sunt facute 6 piese dar mai avem de lucrat. Incet dar sigur, sper eu…. poate pana la toamna vom avea un nou album. Si ar mai fi ceva…. sunt hotarat sa ma casatoresc, dar inca nu stiu cu cine J.  

Chris: Multumim, Liviu, pentru timpul pe care ni l-ai acordat, pentru lucrurile pretioase pe care ni le-ai impartasit;  in  incheiere vreau sa-ti spun ca maturitatea, profunzimea si modestia ta in slujire, pentru mine personal sunt modele de urmat (si, probabil, nu numai pentru mine) si  asteptam cu totii un nou cantec din categoria “Astazi vin la Tine”!

Interviu luat de Chris pentru CrestinTotal.ro

®www.CrestinTotal.ro … click aici pentru toate interviurile

Spuneam intr-unul din articolele mele anterioare ca, prin tot ce a creat, Dumnezeu dovedeste un simt artistic si un bun gust desavarsit, iar noi, ca si copii ai Lui, ar trebui sa-I urmam exemplul si in acest aspect.

Imi place sa-mi imaginez Biserica locala ca si pe un stup de albine, unde, intr-o atmosfera de forfota continua si de haos aparent, fiecare poate sa-si expuna si valorifice la maxim talentul, abilitatile, chemarea, spre folosul lui si al celor din jur, zidind, in functie de inzestrarile proprii si de talantii primiti, Imparatia. Dumnezeu ne-a numit pe toti madulare unii altora. Fiecare dintre noi are un rol unic si special in trupul lui Christos. Ar fi de-a dreptul hilar daca toti am fi la fel, am actiona la fel, am sluji la fel. In deplina concordanta cu darurile spirituale pe care le avem, maiestria si usurinta fiecaruia de a face anumite lucruri care celorlalti li s-ar parea greu de infaptuit, daca nu chiar imposibile, ne ajuta sa ne gasim locul si rolul in Biserica, sa ne simtim utili si impliniti. Incepand cu fratele pastor, dirijorul de cor, usierul sau paznicul, bucataresele, echipa de inchinare, coristii sau cei care canta in fanfara, baietii de la sistemul de sunet (acolo unde exista), electricienii, zidarii, tamplarii, zugravii, contabilul si secretara, isi gasesc cu totii locul potrivit in sistemul acesta complex numit Biserica locala.

Dar … artistii?

Am stat de vorba, de-a lungul timpului, cu o serie de artisti renumiti, persoane mature spiritual si cu reputatie in domeniul fiecaruia si aproape toti mi-au spus acelasi lucru: nu isi gasesc locul in Biserica locala, se simt frustrati si ar face orice sa-si poata valorifica talantii la potentialul lor maxim slujind cu aptitudinile si iscusinta lor comunitatea.

Am un prieten pictor. Il cunoaste toata tara, am vazut mai multe emisiuni cu si despre el la diferite posturi Tv, am citit articole elogioase in presa la adresa lui, a avut si are expozitii nenumarate in tara si in strainatate, printr-o activitate laborioasa si sustinuta si-a castigat respectul confratilor lui de pretutundeni dar, cu toata stradania lui de a se implica, nu a reusit pana acum sa faca nimic in Biserica. Defapt, sunt sigur ca daca i-as pomeni numele, foarte putini din cei care formeaza lumea evanghelica de la noi ar spune ca au auzit de el. Cum se explica asta? De-a lungul anilor, mi-a marturisit ca a organizat sau participat la numeroase evenimente artistice, a donat o parte din lucrarile lui in scopuri caritabile dar… nu a reusit niciodata sa realizeze ceva in colaborare sau chiar sub tutela Bisericii. “Nu ai incercat sa te implici, sa-ti oferi serviciile?” l-am intrebat. “Ba da, cum sa nu?” mi-a raspuns. “Cand Biserica era in constructie, am stat de vorba cu pastorul si i-am prezentat viziunea mea despre felul in care ar trebui sa arate zona amvonului. Am pus pe hartie mai multe variante chiar. Dar, in final, a preferat sa-i lase pe constructori sa faca treaba asa cum stiu ei, cu baptistierul in spatele amvonului incadrat de stalpi din rigips, deasupra caruia troneaza nelipsitul poster cu paraiasul si cascada… Pacat, as fi facut totul pro bono, nu doream nici o recompensa!”

Am o prietena tot pictorita. S-a stabilit de cativa ani in strainatate. Vernisaje, expozitii de mare succes in Roma, Venetia, Paris si alte locuri celebre. La un moment dat a indraznit sa organizeze in orasul din care plecase, in Romania, un eveniment mai aparte; o expozitie cu vanzare, urmand ca tot profitul sa fie donat unei fundatii caritabile care se ocupa de copii cu dizabilitati. S-a gandit sa ceara ajutorul Bisericii locale pentru organizarea si mediatizarea evenimentului. Dupa multe negocieri, a reusit. Biserica s-a implicat. Rezultatul? Nici un tablou vandut. “Nu pretul tablourilor a fost de vina”, mi-a spus ea mai tarziu, “Daca in Italia sau Franta lucrarile mele se vand cu zeci si chiar sute de mii de mii de euro, aici am stabilit niste preturi modice, ridicole chiar, dorinta mea era sa ajut acea fundatie, dar se pare ca aici pur si simplu oamenii nu au gust pentru arta, daca nu le pui in fata un peisaj cu un cerb si o caprioara care tocmai beau apa din iaz si cu doua pasarele care stau pe creanga cioc in cioc, cu “rapirea din Serai” sau macar imaginea lui Isus cu bastonul in mana, inconjurat de fix o suta de mioare, ei nu au ochi pentru a privi altceva…” mi-a mai destainuit artista, cu un zambet amar, a dezamagire.

Mai am un prieten, muzician. Canta la chitara dumnezeieste. Inainte de a se converti a fost celebru printre muzicienii laici de la noi. A fost desemnat “cel mai bun chitarist al anului” din Romania. Trupa in care canta cu 15 ani in urma umplea stadioanele la concertele pe care le sustinea. Chiar si dupa convertire, ofertele nu au incetat sa apara. Loredana Groza si Holograf l-au curtat cu insistenta. Desigur, le-a refuzat, preferand sa-si foloseasca iscusinta si creativitatea “pentru Domnul”. Dar, ciudat, toate incercarile lui de a se implica in activitatile muzicale din Biserica locala au fost sortite esecului. Nici in echipa de inchinare, nici macar ca si tehnician de sunet nu a fost acceptat. “Cum asa?” l-am intrebat intr-o zi. “Au fost multi ani de zile in care, in timp ce cei de varsta mea jucau fotbal pe maidan sau mergeau in cluburi, eu nu am lasat chitara din mana. Am studiat si am muncit ca un nebun pana ce am ajuns sa pot canta asa. Daca as fi mediocru, cu siguranta s-ar gasi un loc si pentru mine” mi-a raspuns.

Mai am un prieten, profesor de muzica. Pianist foarte talentat, compozitor si aranjor. O persoana simpla si modesta. Am cantat cu el, o vreme, in echipa de lauda si inchinare dintr-o biserica renumita. Isi facea slujba cu pasiune,  duminica de duminica, si nu numai. Parea mai nonconformist datorita tinutei (costumul si cravata nu erau chiar pentru el). Aspectul acesta i-a atras multe reprosuri. Defapt, nu cred ca a primit prea multe aprecieri de la frati pentru daruirea lui sau macar pentru faptul ca, la orice program, el era prezent pentru a acompania cantarea bisericii, la pian. Pana in tr-o zi cand, cu o anumita ocazie, a cantat o cantare la acordeon. E de prisos sa spun cate “amin” si “aleluia” au rasunat din sala. Dintr-o data, acordeonul l-a ajutat sa-si schimbe statutul de rebel. Iar mie mi-a clarificat multe lucruri in ce priveste felul in care sunt vazuti artistii in Biserica.

Si mai am un prieten artist … si as putea continua cu astfel de exemple la nesfarsit…

Am  fost, in diverse ocazii, si nu putine, pus in fata situatiei de a alege intre a fi eu insumi si a aplica propriile maniere de expresie ale actului artistic sau a ma incadra in cliseele impuse: “ai grija cum te imbraci”, “fii atent la gesturi”, “atentie la ce cantece pui pe lista”, “trebuie sa tii cont de…”, cu alte cuvinte, “exprima-te dar asa cum vrem noi”.

Defapt ce este un artist? DEX-ul ne lamureste: o persoana de talent care lucreaza în mod creator într-un domeniu al artei. Deci, in definitie este vorba de talent (dar, vocatie, inzestrare), de arta (muzica, pictura, teatru, sculptura, etc.) si “un mod creator“.

Bun, asta inseamna ca un artist adevarat aduce ceva aparte prin arta lui, este CREATOR si CREATIV, face lucrurile intr-un mod unic, personal si NOU. Aha, oare nu tocmai aici sa fie punctul sensibil? Oare nu tocmai aici sa se gaseasca explicatia faptului ca artistii sunt socotiti drept ciudati si nonconformisti? In Bisericile noastre, cu structura si reguli bine determinate si batute in cuie, personaje de genul acesta ar compromite imaginea, nu? Noutatea la noi nu este de dorit. Suna a razvratire, nu?

Un artist, prin structura lui, iese din tipare, da lucrurilor o infatisare noua, daca nu ar fi asa, nu ar fi artist. Sclipirea lui de geniu, fara de care actul artistic nu ar avea loc, il face diferit si, deseori, greu de inteles. Formele, sabloanele, tiparele lipsesc din vocabularul artistilor. Visatori si traind in lumea lor fara gratii, artistii au un “defect”: nu-ti vor permite sa le tai aripile. Ei sunt facuti sa zboare si daca ti-a trecut prin cap sa le pui limite si bariere in exprimare, i-ai pierdut; e ca si cum ai incerca sa-i inchizi intr-o colivie.

Ma gandesc la David, un artist desavarsit, capabil sa scrie atatia psalmi de o frumusete si o profunzime coplesitoare, capabil sa alunge duhurile rele doar cantand la harpa si capabil sa danseze gol pusca in fata chivotului lui Dumnezeu … hmmm cata lipsa de conformism in gestul lui. Ma gandesc la Isus care nu stim daca a compus vreun cantec sau daca a pictat vreun tablou dar intreaga lui umblare pe Pamant a fost o fascinanta opera de arta si, in acelasi timp, un monument de nonconformism.

Eu cred ca Adevarul poate fi proclamat in multe feluri. De cate ori un cantec nu a lucrat in noi mai mult decat zece predici? Cati dintre noi nu am vibrat in fata unui tablou sau a unei sculpturi care ne-a relevat, intr-un mod aparte, un adevar biblic. Desigur, daca avem ochi sa privim asa ceva. Cat potential este in arta, cu toate formele ei, in a raspandi Evanghelia si a largi Imparatia!

Acestea fiind spuse, lansez si eu o intrebare nevinovata: Are Biserica astazi nevoie de artisti?

Pot sa intuiesc anumite raspunsuri dar …va las pe voi

scris de CHRIS, sursa: rochris.ro